Sau suna a cliseu? Despre credinta se spune ca este cel mai puternic sentiment. Credinta in ceva anume, indiferent ca este vorba de vreun vis, o activitate, o persoana, vreun Dumnezeu sau ca zeul tau esti chiar tu.

Insa de unde vine puterea? Dincolo de toate instrumentele mai mult sau mai putin eficiente privind modalitati prin care sa ne descoperim energia interioara, suntem doar noi, langa altii ca noi, unii care vor mai mult, altii care nu mai vor, fiecare avand parte de propriile conjuncturi, deci si de propriile esecuri, drame si succese.

Unii au energie, altii nu. Unii pot avea, altii nu. Iar acest aspect e mai presus decat ideea conform careia oamenii primesc “etichete”, indiferent cat e sau nu de justificabil. Pentru ca unii dintre noi isi merita etichetele. Ca sunt sau nu aprecieri pozitive, asta a depins in primul rand de ei.

In sprijinul titlului, o povestioara

Scoala gimnaziala nr. 7 din Dijon, Bourgogne. Inceputul noului an scolar, copii si parinti deopotriva. Domnul Batard e cu fiul sau, doar ce s-au mutat in oras de doua luni. Primise recomandari cum ca aceasta scoala generala ar fi cea mai buna din oras si desi la fabrica de mustar nu castiga prea mult, voia sa-i ofere lui Marc cele mai bune conditii, indiferent de sacrificii.

In plus, nu e chiar departe de Bourg-Saint Maurice, de unde fusesera amandoi pe cateva trasee montante in anii trecuti. Lui Marc ii placuse de prima data pe munte, cand fusesera la Tignes. Iar tatal lui dorea sa-i ofere sansa sa deprinda acest tip de activitate pe care putini o practicau totusi, bineinteles daca baiatul va dori.

Scoala este importanta

Dar Marc parea absent acolo in prima zi a noului an scolar. Abia a vorbit cu doamna Marie, profesoara sa. “Nu-i nimic, ne descurcam, e micut, nou si deci nu cunoaste inca pe nimeni” ii raspunse profesoara tatalui.

Nu se va apropia insa mai de nimeni in urmatoarele luni. Mereu retras, nu discuta cu nimeni in pauze. Statea in coltul sau. Iar doamna Marie incepuse sa-i dea note mici, pe buna dreptate pana la urma avand in vedere ca nu invata mai deloc.

Primele esecuri…

Primul semestru se incheie. Marc avea cele mai slabe medii din clasa. De curioasa, doamna Marie solicita dosarul baiatului de la scoala unde facuse primii 5 ani. Peste cateva zile, cand soseste o copie a dosarului, profesoara citeste aprecierile profesorilor de dinaintea ei.

Clasa 1 – “Marc e un copil foarte inteligent. Are potential.” Clasa a 2-a – “Marc Batard a fost al doilea din clasa.” Clasa a 3-a – “Marc are un talent imens la matematica.” Clasa a 4-a – “Marc a obtinut cea mai buna medie”. Clasa a 5-a – “Marc Batard nu invata si nu socializeaza. CU SIGURANTA CA MOARTEA MAMEI L-A AFECTAT ENORM.”

Primele progrese…

Nici nu incepuse bine semestrul doi ca vine ziua de 8 Martie – Ziua Mamei. Copiii aduc flori si mici cadouri invatatoarei. Marc ii aduce si el ceva… o cutiuta in care era un parfum pe jumatate gol. Si un biletel “Imi place mult acest parfum, veti mirosi ca mama si ma va ajuta acest lucru.”

Impactul emotional va fi atat de puternic inca doamna Marie se va hotari sa creada cu toata puterea ei in Marc si va investi atat de mult in acest copil de acum inainte incat el, castigand incredere datorita profesoarei care ii va ramane in suflet mereu, va ajunge dupa ani cel mai bun elev al Liceului “St. Joseph” din Dijon.

Primele ambitii…

Va ajunge apoi la Facultatea de Geografie din cadrul Universitatii Sorbona din Paris iar dupa doar un an va castiga o bursa de vara in Tibet. Acolo, profitand de faptul ca grupul era foarte bine echipat si oamenii erau toti profesionisti, va incerca sa urce pe Everest. Nu va reusi insa din cauza conditiilor meteo deosebite.

Insa crede in el insusi si vrea sa reuseasca ceva remarcabil. Pentru el. Pentru ai lui.

Revansa

Se intoarce in mai 1988. In tabara de baza agitatie multa si peste 200 de persoane, serpasi, ghizi si alpinisti. Va sta aici o perioada pentru aclimatizare. 26 august 1988, chiar de ziua mamei lui, are loc o petrecere in tabara. A doua zi vor pleca 3 grupuri spre varf, pe trasee diferite. Printre care si grupul lui.

Incep sa discute pe rand in fata celorlalti si cand vine randul lui Marc Batard, acesta a ridicat pumnul catre o poza a muntelui. Si a spus cu voce tare “Everestule, tu m-ai invins prima data, dar eu te voi invinge data viitoare pentru ca tu ai crescut deja cat ai putut sa cresti… dar eu inca mai cresc!“.

Un loc in istorie

Pe 26 septembrie 1988, prin sud-est, Marc Batard ajunge pe varf in ceea ce va deveni ulterior cea mai rapida ascensiune fara tub de oxigen. Era la inaltime si la propriu si la figurat.

Va propun asadar sa crestem cu totii!

7 august 1911.
La vreo doua zile distanta de Belém, John isi face calcule. Stransese in total, considerand si plantele deja trimise in Anglia, vreo 14 000 si ceva de plante. Vor fi amenajate astfel vreo 7 sau 8 hectare, mai mult decat suficient pentru ceea ce va fi o stire de prima pagina pentru The Times.

E noapte, destul de cald si tantari in jur. Luna plina. Oarecum liniste. Iese din cort si se plimba. Il macina ceva. Promisiunea pe care si-o facuse el insusi in sinea sa. Sa aduca ceva cu adevarat remarcabil. Incepe sa se plimbe in jur, nefiind ingrijorat ca ar putea sa-i deranjeze pe ceilalti care oricum dormeau de ceva timp. E ultima noapte acolo, inainte sa se intoarca definitiv.

Observase de mult florile care cresc pe trunchiurile copacilor. Chiar luase cateva astfel de exemplare pentru expozitie. Dar floarea asta, pe care tocmai o zarit-o, e diferita. E mult mai deosebita decat restul. In primul rand, infloreste chiar acum in fata lui. In plus, culoarea, forma sa. O priveste fascinat cum infloreste.

Priveste in jur parca putin nedumerit. Se pare ca a trecut mai mult de un sfert de ora. Dar ce moment!

A doua zi niste localnici ii confirma faptul ca a gasit Iakape, floarea care infloreste o singura data in viata. Infloreste (rapida ca o sulita asa cum e descrisa metaforic de catre localnici) cand se maturizeaza si e cautata cu ardoare de tinerii unui trib atunci cand trebuie sa plece la sfarsitul celei de-a 18 veri a vietii lor pentru a o gasi si a o aduce in sat, semn ca s-au maturizat ei insisi, acesta fiind ritualul lor initiatic.

John ii va spune Aechmea de la cuvantul grecesc “aichme” (sulita) si o va prezenta, conservata, in ianuarie 1912, la expozitia de la Kew. Mai mult, in momentul vizitei lui George V, aceasta floare ii va fi daruita sotiei regelui, Queen May. Da fapt, Aechmea traieste incepand cu luna mai, astfel ca reginei i-a placut tare mult acest gest simbolic. A fost intr-adevar stirea saptamanii in The Times.

19 martie 1912.
John primeste din partea regelui cateva bilete pe care le poate folosi pe orice cursa cu vaporul, oriunde. Pesemne regele fusese impresionat de expozitia organizata. Imediat ajunge la Smith si-i daruieste acele bilete, pentru el si intreaga sa familie pentru a-si vedea visul cu ochii, sa deschida un bar in New York.

Cum vor ajunge acolo? Simplu, din Southampton pleaca pe 10 aprilie cel mai mare transaatlantic construit vreodata, Titanic. Iar John va avea grija de barul Smith’s (si nu-i va schimba niciodata denumirea), si-a vazut visul cu ochii si doar ce si-a stabilit si data nuntii alaturi de o tanara nepoata a sefului sau de la Kew de care se indragostise. Plus ca se gandeste la diverse colaborari cu distilerii cu traditie din Scotia si Irlanda, pentru a asigura clientilor sai cel mai bun whisky.

15 aprilie 1912.
Stirea anului in The Times: Titanicul s-a scufundat! John afla abia a doua zi. Insa el asteapta o minune. Pentru ca a trait minuni si le traieste mereu. E optimist si spera. Asa e el.

12 iulie 1912.
John primeste o telegrama de la New York. “Suntem toti bine. Multumesc. Smith.” John traieste si va trai in continuare minuni, mereu. Asa e el.

ianuarie 1913.
La un an de la expozitia lui John si la doi ani de la momentul cand fiecare dintre ei spusese ce vise are, John primeste o noua telegrama. “Am deschis barul. Se numeste John’s. Te astept cu un Jigger.” Asa e el.

Noi cum suntem?

Avem planuri. Sau nu avem. Avem idealuri. Sau le-am pierdut de mult. Putem gasi 2011 motive ca sa reusim sau 2011 scuze ca sa dam gres. Tu ce alegi?

Dincolo de conjuncturile specifice fiecaruia in parte, exista mai mult sau mai putin libertatea de a alege. Dar exista! Cu ce ganduri vrei sa te delectezi fix peste 1 an? Cu ce amintiri despre 2011?

In continuare… o scurta povestioara

Iarna anului 1911.
Doi vechi prieteni, pasionati de istoria whisky-ului, se reintalnesc in Londra. Smith are de aproape 11 ani un bar micut nu departe de Hyde Park. John e putin diferit. A preferat o viata de aventurier. Si astfel a calatorit mult. Are insa de curand o noua pasiune ce creste zi de zi. Viseaza sa adune, pentru o expozitie, unele din cele mai deosebite plante din lume. Si are un plan.

16 ianuarie 1911.
John ajunge la Smith’s in jurul orei 18. Acum 4 ani de aici plecase spre Brazilia pentru a vedea cel mai mare fluviu al lumii. Smith e la un pahar de whisky alaturi de niste amici cand realizeaza ca ii cere cineva un Jigger de whisky Old Pulteney. O singura persoana ii cerea asa ceva, numai cand stateau nopti intregi la povesti. Recunoscandu-l pe John, bucuria revederii il determina sa anunte imediat ca barul se va inchide mai devreme in acea seara.

“Ce mai faci John?”, “Ce mai faci Smith?” devin brusc intrebari la care raspunsurile sunt monologuri chiar. Smith avea deja doi copii. John avea deja cateva mii de plante ce trebuiau sa ajunga in Liverpool cu un vapor italian. Asta era practic diferenta dintre cei doi. In timp ce unul isi servea zi de zi tovarasii scotieni sau irlandezi, altul avea tovarasi portughezi sau italieni alaturi de catre strabatea o parte din Lumea Noua, care de fapt nu prea mai era chiar asa de noua.

Pentru unul timpul se masura in numar de clienti, in schimb pentru celalalt timpul se masura in expeditii. Dar cum si maltul e obtinut din cereale, practic amandoi au de-a face cu plantele, nu-i asa?

Si mai era o diferenta intre cei doi. In timp ce Smith lucreaza pentru el insusi, John lucreaza de cativa ani pentru Royal Botanic Kew Gardens. Amandoi au insa ambitie. Smith vrea sa stie cum sa faca un client sa se simta bine. John vrea o expozitie grandioasa la Kew, ca vizitatorii sa se simta bine.

La anul pe vremea asta la Kew va fi o expozitie asa de fascinanta incat proaspatul rege George V va fi el insusi impresionat. Si alaturi de el o lume intreaga”, spuse John increzator. “Trebuie insa sa plec peste vreo trei saptamani inapoi in Brazilia, cu niste italieni, am niste promisiuni.” De fapt nu are nicio promisiune. Stie doar ca va cauta pana va gasi flori rare, de care auzise vorbindu-se, beneficiind desigur de finantarea pusa la dispozitie.

“Voi pleca intr-o buna zi la New York, cu familia. Si o sa deschid un bar pentru a-i invata pe cei de acolo ce inseamna ceva de calitate” spuse Smith.

Fiecare cu propriile vise…

11 februarie 1911.
Aproape de 10 dimineata, din Liverpool pleaca un vapor ca multe altele. Vapor care se va intoarce in octombrie inapoi, plin.

Continuarea povestirii… in articolul de maine.

Istoria mediocritatii ar putea fi la fel de veche precum istoria omului. Insa ne incalzeste cumva acest aspect?

Hai sa recunoastem un adevar: ne-am saturat de etichete puse sau primite, de a gandi mereu cum ar fi daca ar fi. Vrem sa facem ceva. Si nu numai ceva. Ci exact ceea ce trebuie.

Povestea crinilor rosii

Un tanar, la primul sau an dupa angajare, si-a luat concediu si a plecat intr-o alta tara, singur. Simtea ca muncise destul pentru primul an de dupa absolvire, isi dedicase tot timpul pentru locul sau de munca si vroia sa se bucure de o saptamana deosebita.

Ajuns intr-un micut oras cochet, plin de turisti, primele zile le-a petrecut mergand prin magazine si cumparandu-si ce ii placea, mergand in cele cateva cluburi si baruri. Incerca sa-si umple timpul asa cum considera ca ii sta bine unui tanar, cu activitati de care nu avusese timp in ultimul an.

Cu doua zile inainte de a pleca, s-a gandit sa vada putin si imprejurimile orasului, fiind vorba de o zona frumoasa, cu peisaje naturale. Pornind la drum cu o masina inchiriata pe care si-o dorea pe viitor si ca masina personala, s-a plimbat putin pe drumurile din zona si ii atragea atentia felul simplu al oamenilor locului de a trai. Erau in marea majoritate mici fermieri, fara posibilitati prea mari, care insa aveau traditia de a se ocupa cu intreaga familie de micile ferme.

La un moment dat s-a ratacit, nefiind prea multe indicatoare rutiere. A ajuns astfel langa o gradina mare plina de crini rosii. O priveliste care l-a fermecat.

Cum in minutele urmatoare s-a apropiat de el o persoana, a intrebat-o a cui e gradina care parea sa aiba sute de metri patrati. Persoana respectiva i-a spus ca e a unei batrane care locuieste intr-o casuta putin mai departe. Mergand parca din instinct spre locul indicat, a ajuns la capatul unei alei.

Chiar in capat era scris citet pe un zid “Raspunsuri la intrebari pe care stiu ca ti le pui.”

Curios, a mers in continuare. Intalneste un alt mesaj “40 000 de flori”. Mergand mai departe citeste urmatorul mesaj “Cate o floare la fiecare 20 cm, puse de catre aceeasi femeie.” Continua sa mearga si urmatorul mesaj era “A fost nevoie de doua maini, putin creier si multa pasiune. E tot ce trebuia.”

Ajunge dupa cateva zeci de secunde la un alt mesaj mesaj ”Am inceput in 1967. Si voi continua.” Isi continua mersul si ajunge pana la urma la ultimul mesaj, chiar langa casuta batranei “Mie mi-au placut mult florile. Insa nu am investit atat de mult in flori, ci in mine de fapt.”

Fericirea e sa stii sa iti doresti ceea ce ai deja.
— Sf. Augustin

Conceptul de fericire este unul dintre cele mai delicate concepte in ziua de azi. De ce? Pentru ca avem parte de o diversitate asa de mare de modele si posibilitati de a trai care ne sunt “servite” prin intermediul mass-media in diversele forme de promovare (inclusiv online), incat ajungem sa nu stim exact ce ne mai dorim de fapt. Advertisingul ne deseneaza fericirea in diverse moduri si noi urmarim orbeste aceste asa-zise idealuri.

Cautam

Ne caracterizeaza acest lucru. Si e si normal, psihologic vorbind trebuie sa ne descoperim personalitatea. Sa aflam ce ne place si ce nu, ce ni se potriveste si ce nu. Apoi sa ne redescoperim. Trebuie sa avem conflicte, esecuri, succese. Trebuie sa iubim, sa uram, sa construim, sa distrugem.

Insa cine directioneaza acest efort al cautarii? Reusim noi mereu sa construim viziunea necesara ca sa ne conturam pas cu pas drumul dezvoltarii personale si profesionale? Sau ne lasam purtati de vant in directii bizare uneori?

“Ai grija ce-ti doresti pentru ca se poate implini” suna cu o aroma de fatalitate alt citat. Pentru ca se refera exact la aceia care nu constientizeaza suficient incotro sa indrepte lanterna cand cauta.

Ce avem de fapt marea majoritate dintre noi? Vieti obisnuite, cariere in desfasurare care se pot dezvolta frumos dupa ani de zile de perseverenta si ambitie. Avem relatii in care putem investi tot ce avem noi mai bun fara sa ne tenteze “ambalajele” alea bune doar de rating.

Avem ocazia sa ne facem prieteni, sa ne alegem apoi prietenii, sa ne plimbam in alte zone fara sa sta neaparat la 3-4-5 stele, sa urcam pe munti sa admiram privelistea, sa citim carti bune, sa scriem, sa ascultam ce muzica ne place, sa mancam uneori cate o prajitura in vreo cofetarie, alteori sa mancam cartofi prajiti intr-un loc nou, sa vizitam muzee, sa petrecem cateodata in vreun club fara sa avem alcoolemie de ordinul zecilor.

Avem ocazia sa avem o viata obisnuita, cu bune si rele, cu limite pe care le putem depasi constant, usor-usor, ca sa reusim sa ne construim putin cate putin viata care ne place.

Fericirea este un etern santier in lucru.
— Ioan Daniel Teompa

In ultima vreme cel putin, avem ocazia mereu sa ne aratam fel si fel de slabiciuni. Si de fapt nu avem incotro. Pentru ca viata noastra, viata asta moderna, e in asa fel facuta incat limitele noastre par mai evidente ca oricand. Si astfel apar si slabiciunile.

Probabil ca un om foarte atent la aceste aspecte dar si foarte rabdator poate scrie o carte despre acest subiect. Insa nu ar fi o carte gen “10 pasi ca sa obtii succesul” sau “Cum sa faci sa devii o persoana cu influenta” etc. Pentru ca astfel de carti se bazeaza exact pe slabiciunile noastre, pe complexele pe care le creeaza insasi societatea prin diversitatea de modele pe care le promoveaza.

Si sunt atatea modele, atatea mesaje promovate, atatea atitudini in viata de zi cu zi de care ne lovim, pe care le observam vrand-nevrand, incat lucrul acesta ne dezorienteaza. Si dam dovada de atatea slabiciuni, din toate punctele de vedere, de la religie la prejudecati privind sexul, de la sentimente confuze la extremism bizar dar si feroce. Cu adevarat ca ultimele decenii dar si urmatoarele constituie un adevarat test de maturitate pentru noi oamenii.

Vrem sa parem cat mai puternici, sa aratam ca ne maturizam. Incercam sa dezvoltam liderul din fiecare ca sa schimbam lumea, punem prea multa baza pe aspectul financiar. Dar astea nu sunt decat aparente care ascund multa confuzie, neliniste in cazul multor persoane… ca si cum am alerga printre zei fara sa stim la care sa ne inchinam.

Si una dintre cele mai mari slabiciuni e ca de multe ori uitam de noi, de ceea ce ni se potriveste, de ceea ce ne dorim, de ceea ce ar trebui cu adevarat sa facem. Ritmul vietii e atat de alert, incat alergam dupa fel si fel de iluzii, dar parca fugim de noi insine.

E timpul sa ne regasim, sa ne construim identitatea cum trebuie, nu din reclame sau din replici din filme ori versuri din videoclipuri.

Suntem nefericiti de multe ori pentru ca asa alegem sa fim, nu pentru ca am avea motive reale. Nu cumva celebrul citat “Gandesc deci exist” poate fi parafrazat “Am spirit deci exist”?

Tu ai vreun motto? De ce? Dupa ce te ghidezi de fapt in ceea ce faci? Care crezi ca e rolul unui motto?

Eu am avut de mult timp motto-uri. Le-am mai schimbat, am cautat deseori ca in cateva cuvinte sa concentrez cat mai multa intelepciune si viziune si… si… si… Practic, am cautat retete. Am considerat ca TREBUIE sa am un motto.

Ca si cum vroiam sa fac un rebranding personal si sa ma prezint in fata celorlalti dar si in fata mea drept o persoana care are un motto. Nu stiam prea bine de ce, nu puteam sa argumentez prea coerent, dar stiam ca vreau sa-mi gasesc un motto.

Si am gasit destule (nu-i asa ca cine cauta gaseste?). Care de care mai interesante si mai placute cand le citeam. Imi alegeam un motto dar, dupa un timp, nu-mi mai placea. Ceva se intampla. Si cautam mai departe. Gaseam alt motto, apoi trecea iar o perioada si cautam altceva.

La un moment dat, s-a intamplat ceva

Probabil ca incepusem sa ma maturizez si mi s-a parut clar motivul pentru care eu nu-mi gaseam un motto de care sa zic ca e perfect. Incercam sa copiez atitudinile altora. Cautam vorbe spuse de altii, dar spuse din punctul lor de vedere.

Lipsea esentialul din acele motto-uri, si anume cum gandesc eu de fapt. Practic, nu ma reprezentau. A urmat bineinteles o perioada in care incercam sa ma intuiesc pe mine. Sa ma cunosc pe mine insumi. Atunci am inceput sa realizez ca de fapt nu exista retete universale.

Fiecare e unic prin felul sau de a fi, fiecare trece prin conjuncturi distincte mai mult sau mai putin, are anumiti oameni in jurul sau, anumite oportunitati si, in ultima instanta, fiecare are o anumita experienta si o anumita mentalitate. Si automat, fiecare are propria viziune.

Aici am gasit punctul de plecare privind motto-ul care urma sa ma reprezinte. Viziunea mea. Cum gandesc eu lucrurile. Care e experienta mea, ce am invatat, ce puteam sa mai invat, ce voi putea invata si, mai ales, cum voi putea invata si mai bine.

Initial, am considerat ca asta ma reprezinta si anume “Incerc sa invat mereu”. Dar probabil ca o anumita curiozitate m-a facut sa incerc sa sap si mai adanc. Cred ca intuiam eu ceva. Mie mi se pare ceva deosebit, plin de subtilitati.

De aceea ma atrage uneori arta gatitului. Nu cumva arta aceasta a gatitului este arta de a inventa retete noi si originale? Retete deosebite care sa uimeasca, retete care cuceresc intr-o clipa. Si cuceresc definitiv. Nu exista retete universale dar exista potentialul enorm de a inventa. De a reinventa. De a cuceri.

Inca mai cautam anumite ingrediente pentru retetele noastre. Mi-am dat seama cum pot sa invat cel mai bine. Sa fac ceva si apoi sa-l perfectionez in timp. Sa ma joc, sa caut, sa analizez, sa gresesc, sa ma ambitionez, sa fac, sa aplic ce am invatat ca sa invat si mai bine.

Un motto trebuie sa reprezinte o viziune

Viziunea ta. Viziunea mea. Nu conteaza cate cuvinte are. Conteaza ce se ascunde in spate. Toate motto-urile pot suna a clisee pentru altii, insa e important doar cum suna pentru noi.

Eu vreau sa construiesc mereu cate ceva. Mai am pana sa construiesc zgarie-nori, am inceput cu castele de nisip si cu drumuri neasfaltate care nu stiu inca unde vor duce. Si ma uit in urma, drumul e plin de gropi, dar e drumul meu.

Conform Oxford English Dictionary, cariera este definita ca “an individual’s course or progress through life (or a distinct portion of life)”. “A distinct portion of life” poate fi usor asociata vietii profesionale. Care se pare (statistic vorbind) ca ne ocupa aproape o treime din viata.

Toti avem cariere

De la femeia de serviciu pana la presedintele de stat. Acest lucru corespunde cu siguranta primului aspect subliniat in cadrul definitiei si anume cursul individual. Intr-un mod mai metaforic, fiecare isi deseneaza propria viata profesionala in functie de posibilitatile si ambitiile sale.

Unii avem doar cariere

Fie ca ne dorim bani sau doar afirmare. Aceste doua diferente de mentalitate nu pot fi insa usor asociate ideii de progres. Pentru ca progresul nu inseamna numai bani. Si nici numai diplome si CV-uri.

Lectia 1 – “Principiul” borcanului

Un profesor de filozofie statea in fata studentilor sai avand cateva obiecte pe catedra.

Cand a inceput ora, fara sa spuna un cuvant, a luat un borcan mare si a inceput sa-l umple cu pietre avand diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin. Toti studentii au fost de acord ca borcanul este plin.

Apoi, a luat o cutie cu pietricele si le-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari si au umplut spatiile ramase libere. I-a intrebat din nou pe studenti daca borcanul este plin. Au fost din nou de acord ca este plin, si au ras.

Profesorul a luat o cutie cu nisip pe care l-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Desigur, nisipul a umplut spatiul ramas liber. Acum, spuse profesorul aratand spre borcan, vreau sa recunoasteti ca aceasta este viata voastra.

Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, sanatatea si prietenii vostri, lucruri care, chiar daca totul este pierdut, si numai ele au ramas, viata voastra tot ar fi completa. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza: slujba, casa si masina. Nisipul reprezinta lucrurile mici, care completeaza restul.

Daca puneti in borcan mai intai nisipul, nu mai ramane loc pentru pietrele mari si pentru pietricele. La fel se desfasoara si viata voastra: daca va consumati timpul si energia cu lucrurile mici, nu veti avea niciodata spatiu pentru lucrurile importante.

Fiti atenti la lucrurile care sunt esentiale pentru fericirea voastra. Jucati-va cu copiii vostri, faceti-va timp pentru controale medicale, duceti-va partenerul la dans. Va ramane mereu destul timp sa mergeti la serviciu, sa faceti curat in casa, sa dati o petrecere sau sa duceti gunoiul. Aveti grija de pietrele mari in primul rand, de lucrurile care intr-adevar conteaza.

Stabiliti-va prioritatile! Restul… este doar nisip.

De ce e importanta cariera

Putem sa invatam sa facem ceea ce ne dorim. Ceea ce ne place. Ceea ce ni se potriveste. Putem sa ne descoperim pe noi insine. Si apoi sa ne redescoperim.

Cariera poate reprezenta ocazia de a sta intre oameni. Ocazia de a cunoaste oameni. Si apoi de a-i cunoaste bine. Bineinteles, reprezinta ocazia de a cunoaste un domeniu de activitate. Sau mai multe. Poate reprezenta ocazia de a cunoaste lumea. Sau macar o parte din ea. Putem evolua fantastic de mult. Pentru ca poate da un sens consistent vietii noastre.

Exist pentru ca am cariera?

Este o singura conditie in ceea ce priveste cariera: sa nu existe doar cariera in viata noastra. Este necesar sa ne zbatem, sa muncim, sa progresam. Sa studiem, sa ne implicam. Dar trebuie sa avem si alte satisfactii. Ca sa fim completi.

In concluzie

Consider ca esenta, dincolo de cliseul “stabileste-ti prioritatile in viata”, consta in a ne feri de iluzii. In a ne opri inainte sa incepem vanatoarea de diplome si job-uri si a ne gandi putin la noi. Doar la noi. Ce ne lipseste cu adevarat? Ce ne dorim cu adevarat? Si ce sa facem? In functie de raspunsurile la aceste intrebari, unii se vor gasi la un moment dat singuri in fata vreunei catedre pline de nisip. Degeaba va fi atunci borcanul mare.

Sa fii

Exact asa cum vrei. Si nu e doar un cliseu, e o realitate. De ce? Pentru ca fiecare este exact asa cum doreste el sa fie. Esenta ideii consta tocmai in faptul ca fiecare are parte de propriile conjuncturi, deci si de propriile limite atat exterioare cat mai ales interioare (mentalitati, atitudini, idei, vise, planuri etc). Mai mult, dincolo de ideile si de cuvintele noastre, examenele se dau intotdeauna la nivel de fapte.

Sunt pe un drum

La inceput raurile sunt rauri, muntii sunt munti. Pe masura ce avansezi in cale, raurile nu mai sunt rauri, muntii nu mai sunt munti. Cand ai atins iluminarea, raurile redevin rauri, muntii redevin munti.
— proverb zen

Dar la ce se refera acea iluminare de fapt? Cati oameni, atatea raspunsuri. Fiecare are poteca lui, mai dreapta, mai cu ocolisuri, poate este pe o directie buna, poate este in directia opusa. Dar fiecare ESTE.

Am vrea

Totusi nu vrem. In cel mai bun caz, nu suficient de mult. Si ne multumim doar cu ce suntem. Sau… cu ce nu suntem. Si nu e o dilema de genul celei deja celebre din Hamlet, e o neputinta. Si intotdeauna cand e o neputinta pentru ca nu avem atitudinea corecta, parca nici nu mai conteaza cauza, nu-i asa?

Se spune ca

O greseala mica o intelegi intr-o clipa. O greseala medie o intelegi intr-o discutie. Iar o greseala mare o intelegi intr-o viata. Insa mai multe greseli mici, inlantuite, duc la o greseala mare. Trebuie sa ne temem totusi de greseli?

Nu exista reguli aici – incercam sa realizam ceva.
— Thomas Edison

Devenim

In fiecare ne schimbam. Putin cate putin. Fiecare DEVINE. Vrand-nevrand.

Pe langa faptul ca citatul de mai sus surprinde bine esenta lui “a deveni” in contextul in care ne raportam la propria viata, in plus ii apartine unui om care a marcat istoria prin inventiile sale (becul, telegrafia, inovatii in domeniul telefoniei, inregistrarii si redarii sunetelor; a realizat prima distributie de energie electrica pe pachebotul transatlantic “Columbia”).

Pe langa inventiile sale, Edison a avut la un moment dat un raspuns inteligent cand a fost intrebat de cate ori a gresit incercand sa realizeze primul bec viabil (se spune ca a avut 2000 de incercari): “I didn’t fail at all! I simply learned 2000 ways how not to invent the light bulb.”

Totusi, prejudecatile fac parte din viata noastra. Insa nu trebuie sa fie motive pentru succesele sau esecurile noastre. Sunt doar doua motive sub semnul carora noi ne desenam propriile vieti. Daca A fi tine mai degraba de actiunile prezente, A deveni se refera mai mult la rezultatele ulterioare.

Secretul

Consta pur si simplu in ceea ce alaturam acelor doua verbe. Iar atunci cand tragem linie sa comparam ce Am fost cu Ce suntem. Vom avea astfel perspectiva asupra propriilor decizii. Vom vedea ce Am devenit.

Ne incanta modalitatile de promovare a valorilor si culturilor altor societati. Ii consideram pe altii mai norocosi ca s-au nascut altundeva. In ceea ce ne priveste insa, noi cum anume ne promovam?

Aniversarea Marii Uniri se intampla sa fie in contextul unei Mari Crize. Si nu ma refer numai la criza economica. Ci si la o criza de atitudine, de mentalitati. Am asteptat ziua aceasta mai degraba prin prisma faptului ca avem liber marea majoritate dintre noi. Dar maine vom uita.

Empower.ro, pamant romanesc!

91 insa nu e ultimul minut al vreunui meci

Nici macar vreun minut de prelungire. De fapt, totul e mai mult decat un meci. Mult mai mult.

1-91 s-a jucat continuu

Fara pauza. Pentru ca au fost, sunt si vor fi oameni care vor lupta. Pentru idealuri, pentru a fi mai bine. In ceea ce-i priveste pe acesti oameni, lupta nu se va termina niciodata.

Pana la urma, viitorul trebuie sa insemne pur si simplu altceva. Pentru ca multi asteapta doar fluierul de final. Si-au prelungit agonia, cu ajutorul liberului arbitru. Au obosit cu mult timp in urma.