Tu si luna plina
Sunt momentele de cumpana din viata fiecaruia. Atunci cand ai de luat decizii. Cand te afli fata in fata cu raspantii din ce in ce mai invaluite in ceata. Cand vezi mistretul indreptandu-se cu furie spre tine si realizezi ca nu ai timp sa fugi. Si ca unica sansa de a scapa este de a-l infrunta si rapune. Tu cu mainile goale, el cu dotarile sale cu iz de drujba. E nedrept, insa real. Si asta pentru ca o luna plina se afla deasupra capului fiecaruia dintre noi.
Unde e de fapt stapanirea de sine
In urma cu un an de zile, cel mai talentat fotbalist roman al tuturor timpurilor, Nicolae Dobrin pleca pe taramul de dincolo de luna. A luat cu el nebunia cu care si-a infruntat boala si in acelasi timp, detasarea usor ironica de om stapan pe calitatile sale, fata de cei care pretind ca sunt de neoprit, ca nu au limite. Si ca nimic nu ii poate dobori. Dobrin si-a asumat viciile, pasiunea si conditia de calator in aceasta lume, devenita de mult timp o gara unde ajung numai o parte dintre vagoane.
Ceea ce l-a facut unic a fost curajul de a inscrie in ciuda amenintarilor Securitatii, tupeul pozitiv de a nu juca la un Campionat Mondial (sustinandu-si cu fermitate opiniile care deranjau antrenorii) si nebunia de a vorbi despre fotbal pana cu cateva ore inaintea diminetii in care a plecat.
Povestea lui Dobrin trebuie spusa in scoli, parcuri si pe strada
“Gascanul din Trivale” si-a descoperit inca de tanar pasiunea pentru sport. Si a luptat pentru ea cu pretul marginalizarii sale.
Dar noi? De ce e nevoie sa ajungem la 58 de ani pentru a recunoaste faptul ca ne-am ales meseria in functie de ceea ce au crezut parintii ca e mai bine? De ce e nevoie sa ne chinuim intr-o relatie pe care nu ne-am dorit-o cu adevarat? Si de ce e nevoie sa ramanem implicati intr-un job sau proiect, desi nu mai simtim nicio motivatie? Doar pentru ca asa vor cei din jur sa facem? Doar pentru ca ni se tot spune ca avem o “obligatie morala” fata de cei care “au crezut in tine”? Doar pentru ca esti implorat cu lacrimi de crocodil, “nu poti sa-mi faci asta”?
Si oare doar acestea sa fie cauzele? Sau propria noastra neputinta de a ne trai viata? De a pasi inainte si de a spune clar ca noi nu vom mai accepta sa fim tratati precum un vitel care tocmai urmeaza a fi lovit cu o barda in cap. Si asta pentru ca in geanta noastra se afla o mitraliera.
Nevoia de a fi inteles este una dintre cele mai importante ale fiintei umane, dar de cele mai multe ori, oamenilor care ne cunosc fie nu le pasa, fie nu fac efortul de a intelege cum ne simtim la un moment dat.
— Mark Sanborn
Ti-au placut articolele?
Aboneaza-te la blog prin RSS 
Aboneaza-te la blog direct prin email
21 comentarii
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
Loading ...
10 November 2008 ora 10:57 AM
Ovidiu, iti infiintez un fan club:)felicitari pentru articol si nu numai
10 November 2008 ora 12:18 PM
Iti multumesc frumos, Lavy!
Cred ca sunt pe Empower oameni mai valorosi decat mine si care merita un fan club
. Incurajarile ma ajuta sa sa merg inainte si sa progresez, sa tintesc tot mai sus.
O zi frumoasa iti doresc!
10 November 2008 ora 7:15 PM
Lavy eu sunt prima care se inscrie in fan clubul Ovidiu Miron!Pentru ca il admir mult!Ovidiu,toate cele bune!
10 November 2008 ora 8:49 PM
Elena, nu mai am cuvinte pentru a-mi exprima bucuria pentru cuvintele frumoase pe care mi le spui
.
Sa ai parte de o saptamana placuta
.
11 November 2008 ora 7:50 AM
Esti inscrisa Elena:)Astept inscrieri in continuare!:)
11 November 2008 ora 11:37 AM
Sper ca nu vobiti serios
.
Nu merit atatea aprecieri.
11 November 2008 ora 12:43 PM
fain articolul tau si m-a atras o intrebare din final :”de ce-am ramane implicati intr-un proiect/job, daca nu mai simtim nici o motivatie?”…si acum intrebarea mea ar fi: si ce te faci atunci cand ai un superjob, un super proiect, care din afara se vad asa cool si toti/majoritatea te invidiaza pt rezultate,dar nu te vezi compatibil/ori longterm cu acel superjob? Tot astepti pana se termina proiectul/ pt ca tot e asa de super ori renunti si cauti ceva care te implineste? ceva care-ti place sa faci? Cum sa renunti cand mai e doar 25% sa zicem? Nu vei fi doar un las? Cum le explici la parinti care deja te vad om mare si invatat/se mandresc oriunde cu tine, ca ti-ai “rafinat” gusturile si vrei sa mergi la scoala sa predai la copii??? Sau ca vrei un serviciu simplu ca orice om obisnuit ce munceste si vine acasa si se bucura de familie si de viata, nu de laurii conferintelor internationale si multumirea egoista ca ai vazut lumea si te-ai invartit printre numele mari? Cum te lupti cu reprosuri gen “nu oricine ajunge acolo”…ce mare “wow” pare si numai sufletul tau stie cat de mult isi doreste linistea, pacea si bunatatea, eleganta lucrurilor simple si frumoase, pe care ajungi sa le apreciezi atunci cand nu le mai ai, ori cand ai poate prea multe din altele ce te multumesc in alte planuri…Cam confuz postul meu asa e? Dar si articolul tau ma pune pe ganduri…
11 November 2008 ora 1:42 PM
Ovidiu, iti dai seama ce s-ar intampla daca am vorbi serios? Eu pariez ca ar cadea cerul, bucatele-bucatele
E drept, nu meriti chiar atatea, poate doar 98% din ele…
Roxana, despre ceva asemanator e vorba intr-o carticica mica-mare, “Oscar si Tanti Roz”. Oscar, un copilas, il intreaba la un moment dat pe Dumnezeu ceva si-i da doua optiuni: da sau nu.
Desi cand facem ceva e loc berechet pentru nuante, cand luam o decizie avem doar alb sau negru: pleci acum, cand simti ca nu-ti mai place si cand vrei altceva (dupa ce ai cugetat indelung in prealabil) sau stai pana se termina.
Sau, pentru un plus de culoare, ca pepenele: verde sau rosu, depinde de unde te uiti la el.
11 November 2008 ora 2:15 PM
Daniela, multumesc tare mult de mesaj. Ai dreptate, “da sau nu ne scuteste uneori de nenumarate complicatii”…M-am uitat, evident si dupa carte (curiozitatea, ce sa-i faci?) si dupa ce-am vazut o recenzie superba pe bookblog si eram gata-gata s-o caut de cumparat am gasit-o pe scribd mai iute si abia astept s-ajung acas’ s-o citesc. Am trecut si pe la tine si-am vazut pe blognaiv ce frumos vorbesti de carte. M-a cucerit instant!
Uite ce lumina se facu de-odata si stii mai bine ce vrei, e atat de simplu: “da sau nu; n-ai decat sa tai varianta inutila”.Si lasam loc de nuante…viata-i asa de frumoasa si merita sa ne bucuram de toate nuantele ei si sa decidem cu fermitate.
Big hug si mersic inca odata!
11 November 2008 ora 3:13 PM
Ca tot vorbeam de fan-cluburi, eu as face fan-club scribd
Foarte frumos spus, sa ne bucuram de nuantele vietii si sa decidem cu fermitate. Eu am de gand sa pun in practica la fel de frumos.
(imbratisareee? si eu, si eu
)