Un eu salbatic
Si te-au plesnit la palma! Ti-au chemat parintii la scoala. Te-au acuzat de rebeliune. Sau de fapte “reprobabile”. Si ti-au spus ca neaparat trebuie sa te schimbi. Neaparat! Sa devii ca ei. Sa te pui pe treaba. Neaparat! Asta inseamna sa faci lucrurile asa cum le fac ei. Sa gandesti ca ei. Sa iubesti ca ei. Sa traiesti doar asa cum vor ei.
Stiti ce nu inteleg eu de fapt? De ce mai avem nume diferite daca majoritatea oamenilor se poarta, in esenta, aproape identic? Da, da. Comportamentele de consum sunt diferite, nu suntem la fel. Stiu povestea. Numai ca faptele arata altceva. Arata ca nu suntem in stare sa gandim cu propria noastra minte. Arata ca suntem mai slabi din punct de vedere psihic decat vrem sa recunoastem.
Incepe inca din scoala
Atunci dam drumul nuvelei in care ii invidiem pe altii. In care am vrea sa fim ca ei. Exact asa cum sunt ei! Sa avem popularitatea lor, sa avem “statutul” lor. Sa avem banii lor. Sau culoarea ochilor. Inca de atunci copiii isi cultiva in propriul subconstient senzatia de inferioritate. Li se pare ca lumea e prea mare pentru a o putea cuceri.
Cand eram mai mici, eu si fratele meu Claudiu ne temeam de un tip care era considerat cel mai tare la “bataie” la noi in cartier, in Focsani. 
La cativa ani distanta de la acele momente ne venea sa radem de cine ne temeam atunci. Asta ni se intampla tuturor. Proiectam asupra altora imagini de stejari falnici, iar a noastra de executanti docili.
Si de ce oamenii ar considera ca e bine sa faca altfel? De ce? Atat timp cat sunt considerati dubiosi, ori in care nu se poate avea incredere, in cazul adoptarii comportamentului lor firesc?
Eu nu cred ca avem nevoie de a pune etichete. Nu cred ca daca citesc Gazeta Sporturilor sunt mai putin dezvoltat din punct de vedere intelectual decat esti tu, cel care ma critici. Nu cred ca daca merg pe stadioane, la meciurile de fotbal, inseamna ca citesc mai putine carti decat tine.
Nu cred ca tu ai ceva cu adevarat in plus fata de mine. Poate doar esti mai increzut, mai sigur ca nu poti rata (desi e clar ca poti!) si ti-ai fortat destinul pana in punctul in care inertia a inceput sa iti devina aliat de nadejde. Pentru asta meriti felicitari, desigur. Dar nu si eterne plecaciuni. Nu si cedarea meciului inca dinainte ca acesta sa inceapa. Poate ca esti tare. Dar stai sa ma vezi pe mine! Va veni ziua in care singur vei regreta ca m-ai desconsiderat, ca te-ai indoit de mine si mi-ai intors spatele atunci cand aveam nevoie de sprijin.
Daca te regasesti in aceste randuri, daca vrei sa iti demonstrezi tie in primul rand ca poti trai viata ta si nu pe a altora, atunci ai in mine un aliat.
Ce vei face cu eul tau salbatic, dar atat de pretios?
— Mary Oliver
You’ll Never Walk Alone – Liverpool
Nu vezi filmuletul direct pe email sau in reader?
Click aici: Un eu salbatic
Ti-au placut articolele?
Aboneaza-te la blog prin RSS 
Aboneaza-te la blog direct prin email
26 comentarii
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
Loading ...
26 January 2009 ora 1:13 PM
Si daca tu,Ovidiu, vei continua sa scrii la fel de motivant cum ai facut-o pana acum, ai si tu un aliat in mine! E mult e,e putin ramane la aprecierea ta.
26 January 2009 ora 1:27 PM
Cum sa fie putin, Elena?
Ma bucur sa aflu asta
.
26 January 2009 ora 1:50 PM
Asa, chief, “bate-i ” sa le sara fulgii…
Inertia ne omoara…dar, vorba ta, vine ziua cand multi regreta ca nu te-au luat in serios…
26 January 2009 ora 3:24 PM
Marius, in ciuda fizicului meu, eu nu sunt violent
.
Inertia e invatata in scoli, acasa si pe strada. Chiar si in autobuz o simtim prezenta in viata noastra.
Dap, stiu clar ca mereu vine o asemenea zi. Si asta ma motiveaza fantastic!
26 January 2009 ora 3:38 PM
Buna Ovidiu,
Important e sa crezi in tine, fiecare suntem unici si avem ceva deosebit de oferit.
Mi s-a spus de multe ori: tu nu o sa ajungi niciodata intr-o functie de conducere si am ajuns, tu nu o sa reusesti niciodata sa ai afacerea ta, ei o am. E vorba de o stimulare negativa care te ambitioneaza. Adica EU sa nu pot?! Insa pe unii aceasta stimulare negativa ii poate demotiva, depinde de increderea pe care fiecare o are in propria persoana.
Oricum Ovidiu m-ai ambitionat. Multumesc!
27 January 2009 ora 9:00 AM
Frumos spus … Ai dreptate in ceea ce spui, dar pana la un punct … depinde de pozitia in care te afli fata de viata … e motivant, dar si dezarmant … ce te faci atunci cand nu exista doar EU, ci NOI (de ex. copiii tai). E usor sa te motivezi cand nu esti decat TU: iti trebuie vointa si rabdare si … decizie: de azi sunt EU si numai EU si plec in lume la intalnirea cu DESTINUL. Insa, cand sunt si EI … nu prea mai poti pleca in lume … O sa zici ca totul e chestie de “cadrare” … posibil … dar cati dintre voi sunte-ti la pamant, aveti copii si TREBUIE sa va ridicati … cati … Nu socotim cazul in care ai REUSIT si dupa aia ai facut copiii … ca sa reusesti trebuie sa dai 90% din timpul tau “taxa” … daca fac asta cum impart eu 10% cu MINE, SOTIA si COPIII?
27 January 2009 ora 11:08 AM
Multumesc,Ovidiu! Si felicitari pentru articol!
27 January 2009 ora 11:38 AM
Draga Valentin, cat poate fi de realist postul tau si sunt tare curioasa ce feed-back vei avea; de multe ori imi pun si eu aceleasi intrebari, doar ca la mine sunt numa’ din perspectiva “ce-ar fi daca”; deocamdata ma bucur de tot ce am din tot sufletul, imi place tare mult ceea ce fac, dar stiu ca ma slefuiesc pentru mai tarziu, pentru un job cu responsabilitati, pentru o pozitie de succes, pentru ca asta imi doresc; pe de alta parte imi doresc si-o familie si nu chiar oricum, ci imi doresc o familie mare, cu multi copii…Sunt tare curioasa cum se vor impaca mai tarziu idealurile mele, pentru ca le poti avea pe toate, si familie si cariera, sunt convinsa de asta! Exista formule magice pentru asta? Poate doar ca trebuie sa luptati impreuna, ca o echipa si vor fi toate mai frumoase…In loc sa gandesti “Eu plec in lume la intanirea cu Destinul” vei zice “Noi plecam in lume la intalnirea cu destinul” si va sustineti reciproc. Abia astept sa vad si alte feed-back-uri.
N-am zis nimic de articol? Asta pentru ca e super si sunt convinsa ca fiecare ne-am recunoscut in mentalitatea mioritica de “crescut la umbra lui x sau y”-calitati pe care le aveam si noi de altfel din belsug, doar ca n-aveam curajul sa ne apreciem valoarea…
27 January 2009 ora 11:53 AM
Delia, iti multumesc mult!
Da, si mie mi s-a spus asa de multe ori. “Binevoitorii” sunt cam la orice colt. Viata e insa mai complexa decat niste barfe sau previziuni pesimiste.
27 January 2009 ora 11:59 AM
Valentin, te inteleg.
Aici m-ai prins. Trebuie sa am un minim de bun simt si sa recunosc faptul ca nu imi pot exprima o opinie in legatura cu situatia descrisa de tine, atat timp cat nu sunt insurat si inca nu am copii.
Da, asa e. In cazul asta lucrurile se complica. Sunt singur insa ca exista o solutie si pentru asta, doar ca nu sunt eu in masura sa o ofer.
Aceasta e varianta optimista totusi a subiectului abordat de mine in articol. Gandeste-te ce s-ar intampla daca ar trebui sa iti imparti timpul cu sefi aroganti sau personaje de genul asta. Asta te va ajuta sa gandesti altfel in relatia cu familia.
Iti multumesc mult pentru comentariu.