Am iubit si am fost iubita
Am iubit si am fost iubita… Atunci insa, nu stiam ca nimic nu dureaza o viata. Ca suntem supusi schimbarii.
Cuvinte ca “te vei uita in urma si vei zambi”, urmate intrebarii “ce am sa fiu fara tine?”, imi loveau tiparele de gandire, pe care le pretuiam atat de mult, cu intelesul lor ascuns. De ce nu m-as fi putut bucura si peste ani de prajitura facuta de mainile lui care era mai dumnezeiasca decat orice delicatesa scornita de mine intr-o casnicie lunga, gospodarita cu grija? De ce n-as mai fi savurat imbratisari lungi si duioase pana la adanci batraneti?
Am invatat din suferite proprii ca nu exista relatii si nu exista cuplu. Intr-un doliu mai lung decat iubirea propriu-zisa am inteles ca libertatea si momentul prezent sunt singurele realitati ale unei vieti minunate. Ca el e el si eu sunt eu, doi oameni care s-au intalnit intr-un moment in care fiecare dintre ei aveau mai multa nevoie de altcineva. Si cand alchimia s-a strecurat pe langa noi pe nesimtite, a mai ramas inca o data el si eu.
Dar e bine sa existe spatii in acest impreuna al vostru.
Pentru ca vanturile cerurilor sa poata dansa printre voi.
Iubiti-va unul pe altul dar nu faceti din iubire opreliste.
Fie, mai degraba, o mare valurind intre tarmurile sufletelor voastre.
Umpleti-va, unul altuia cupa, dar nu beti dintr-o singura cupa.
Impartiti-va painea, dar nu mancati din aceeasi bucata.
Cantati si dansati si veseliti-va laolalta, dar faceti ca fiecare sa ramana singur.
Intocmai cum strunele lautei sunt singure, in timp ce vibreaza in aceeasi armonie.
Daruiti-va inimile, fara a le lasa, insa, una in paza celeilalte,
Pentru ca numai mana vietii va poate cuprinde inimile,
Si tineti-va alaturi, dar nu chiar asa aproape,
Caci coloanele templului inaltate-s la anume distanta,
Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul in umbra celuilalt.
— Khalil Gibran (Profetul)
Nu gazduiesc nici furii, nici tristeti… doar bucuria de a fi acum in fiecare sclipire de lumina si iubire.
Ti-au placut articolele?
Aboneaza-te la blog prin RSS 
Aboneaza-te la blog direct prin email
28 comentarii
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
Loading ...
18 October 2009 ora 12:58 PM
frumos articol….tine-o tot asa…astept urmatorul articol…
18 October 2009 ora 1:48 PM
Been there, done that, as putea spune. Ca noi toti sau ma rog, marea majoritate. Dar oare experienta e neaparat similara? Intrebarile imi par ciudata de familiare, poate ca ni le punem toti, si inainte, si dupa. Raspunsurile din pacate sau din fericire, vin abia dupa. Din pacate, nici macar constientizarea lucrurilor trecute nu ne asigura viitorul. Sau din fericire
. Cred ca aici e diferenta….
18 October 2009 ora 1:54 PM
Aaaa ce frumos…chiar superb, felicitari ! Ma bucur ca sunt oameni (indeosebi fete !) care realizeaza asta…
18 October 2009 ora 2:34 PM
Ma regasesc oarecum in ceea ce spui, e minunat ca ai puterea de a privi cu atata detasare in urma. Felicitari
18 October 2009 ora 10:13 PM
Draga Melania,
Este adevarat: cat traim suntem supusi schimbarii, pentru ca viata insasi inseamna miscare, deci schimbare.
Este, iar, adevarat ca atunci cand doi oameni nu se mai recunosc la un nivel ‘tainic’, alchimic – cum ai spus, cel putin unul dintre ei, uneori amandoi, sufera. Atunci, cel mai corect (si demn) este ca, fiecare sa recunoasca libertatea la aceasta experienta a celuilalt. Cu bun simtul si respectul adecvat, evident.
Sa accepti evidenta unei situatii neplacute, si sa te straduiesti sa-i faci fata (eventual, elegant) este, fara indoiala, semn de maturitate.
Felul in care tu, Melania, ai ales sa traiesti aceasta experienta te recomanda ca un om puternic. Asta este un lucru bun pentru tine, bravo!
Mesajul dlui Marius Stan mi se pare misogin, dar este posibil sa-l fi citit eu gresit si, daca-i asa, imi cer scuze.
Cred ca exista relatii, care sunt exact legaturile vii ce tin doi oameni impreuna, iar, astfel, ei formeaza un cuplu (pentru ca ne tema este relatia de cuplu). Exista relatii, exista cuplu. Ce s-a pierdut este stiinta (poate si dorinta) de a le hrani cu ingredientele secrete (?) care-i tineau pe bunicii nostri impreuna toata viata. Si au fost vremuri grele, si au fost razboaie, si a fost foamete… si s-au vazut si ei unul pe altul in zile bune si rele, si le-a fost greu cu copiii… Si, in mod sigur, bunicul avea ochii si suficienta barbatie incat sa vada ca mai exista si alte femei in preajma, iar bunica – femeie frumoasa – a observat macar privirile admirative ale altor barbati. Ca bunicii mei au trecut prin multe greutati, spre exemplu, eu stiu sigur. Dar au ramas impreuna pana la capat, si s-au iubit si, mai ales s-au respectat. De ce ei, si altii ca ei, au putut? Cum de au functionat la ei ‘tiparele de gandire’?
Cu siguranta ca, atunci cand relatia este compromisa definitiv, e de dorit ca fostii parteneri sa iasa din ea cu demnitate. Dar, cazurile imposibil de rezolvat ar trebui sa fie exceptia, iar nu regula. In ultima vreme, vorbim de libertatea noastra si a celuilalt, de schimbare si alte concepte, foarte adevarate, de altfel, devenim atat de ‘puternici’ si ne purtam atat de ‘politically correct’, dar uitam sa observam ca, in timpul acesta, ne instrainam de noi insine si unii de altii. Si, de fapt, ne incadram tot in niste tipare; nu stiu daca sunt mai bune sau mai rele, doar ca sunt altele decat cele cu care am crecut.
20 October 2009 ora 8:00 AM
Draga Melania,
Iti multumesc pentru felul nou (si usor inedit) in care m-ai ajutat azi sa privesc lucrurile.
20 October 2009 ora 11:57 AM
Cred ca libertatea de a alege ceea ce acceptam de la cei de langa noi, ne apartine. Mai cred ca maniera in care folosim ceea ce preluam de la ei este responasabilitatea noastra.
Dincolo de toate acestea, cu siguranta ne putem bucura unii de ceilalti.
21 October 2009 ora 9:55 AM
Salut, Melania. Cred ca esenta aici este chiar in titlu. “Am iubit si am fost iubita”, in special in prima jumatatea a titlului. Ce scrii tu aici, e o lectie pe care foarte putini dintre noi au norocul sa o invete, cei mai multi ramanand o viata cu iluzia perfectiunii, cu atasamanete care nu ii lasa sa accepte un “NU”. Frumusetea vietii este chiar acest lucru: schimbarea, transformarea.
Nu stiu de unde am invatat noi oamenii, ca trebuie sa tragem de o relatie o viata intreaga, ce prostie! Pai exact aici este problema, in atasamentul aproape obesiv care nu vine din iubire ci din egoism, nu vine din abundenta ci dintr-un simt fals al lpsei. Il/o vrem langa noi pentru ca singuri ne simtim neajutorati, pentru ca singuri ne e frica sa stralucim. Daca nu ne umplem intai noi de iubire pana in varful capului, nu avem de unde da, si nu suntem decat niste biati cersetori. O relatie de cersire reciproca in care fiecare astepta sa primeasca, sa se umple, ajungand sa fie dezamagit pentru ca in final vede realitatea, si se razbuna si il acuza pe celalalt de inselaciune.
Vorba unui mentor de-al meu: “Iubirea adevarata e iubirea mereu noua”
Have fun!
21 October 2009 ora 2:28 PM
Cristina – hehe, cate fete cunosti care au inteles relatia asa cum a exprimat-o Melania ? Eu nu cunosc nici una inca…(bine, nici barbati…)- doar incercari de a intelege… Deci, e egalitate intre sexe la capitolul asta…
E frumos ce scrii tu. Din pacate acum sunt alte ‘vremuri’, alte ‘conditionari’ ale mintii cu care cei doi se intalnesc…
Adevarul despre relatii e foarte dur – iar oamenii sunt prea ‘delicati’, vorba Danielei in articolul de azi…De asta invatam greu…
21 October 2009 ora 4:07 PM
Marius, ai dreptate.
Eu zic doar sa nu confundam libertatea de a fi unici si egali intr-o relatie, libertatea de a darui neconditionat, cu ‘ce rost mai are sa construim intr-o relatie, ca oricum se strica’.
Nu sunt de acord cu cresitul (de care vorbeste Adrian, mai sus), in nici o imprejurare a vietii, dar cred ca una e sa ‘tragi’ de o relatie, si alta e sa o hranesti, sa o imbogatesti, imbogatindu-te pe tine insuti / insati. E adevarat ca nu e confortabil, iar una dintre ‘conditionarile’ acestui prezent este ‘confortul cu orice pret’.
Nu intotdeauna ce e nou e si bun si nici ce e vechi – rau.
In rest, eu sunt pentru libertate (REALA) si demnitate.
