Ce ai deja. Despre fericiri mici-mici.
Ieri seara, pe cand ma intorceam, cam trista si obosita, de la un tratament medical, am zarit un cersetor batran pe o bancuta de langa statia de taximetre. Vesel, batranul vorbea cu cei doi “tovarasi”, de cursa lunga presupun, un caine si o pisica.
Batranul semana tare mult cu unul dintre bunicii mei, pe care, asa cum ni se intampla multora, nu am apucat sa-l cunosc prea bine. Am vrut sa-i dau niste bani. Batranul s-a intrerupt din discutia cu cei doi prieteni, mi-a zambit, mi-a facut semn ca nu vrea bani si m-a intrebat ce parere am de cainele si pisica lui.
Era fericit
Apoi m-a indemnat sa ma asez langa el si a inceput sa-mi povesteasca despre animalute. Ca sa nu ma mai lungesc, vreau sa-ti impartasesc si tie ce mi-a spus pe cand eu dadeam sa plec: “… ca eu sunt fericit. Ma gandesc, daca nu i-as mai avea pe-astia micii sa vorbesc cu ei, sa ma veseleasca (asa a zis, ca in Moldova), cum ar fi. Da’ asa, eu sunt fericit.”
Rutina hedonista
Martin Seligman, psiholog specializat in psihologie pozitiva, a cercetat ani buni sentimentul de fericire la oameni.
Una dintre concluziile sale este ca mai multe posesiuni si mai multe realizari nu aduc in mod automat mai multa fericire. Pe termen lung apare, in mod inevitabil, un fenomen de adaptare pe care Seligman il numeste “rutina hedonista”.
In trei luni oamenii nu mai resimt emotii placute, pozitive, la vederea masinii pe care si-o doreau si acum si-au cumparat-o. Gradul mai mic sau mai mare de atractivitate fizica sau sanatate nu se traduce in mai putina sau mai multa fericire in randul oamenilor. Iar fericirea este in mod egal raspandita in randul oamenilor saraci si bogati.
Fericiri mici-mici
Batranul cersetor, cu tot cu blanoasele lui surse de fericire, m-a facut sa ma gandesc ca de fapt conteaza mult pentru gradul de fericire recunostinta pentru ceea ce ai deja. I-as fi spus si lui Seligman, daca nu ar fi descoperit asta deja, prin cercetari serioase si extinse pe ani intregi (cred ca, de data asta, eu am fost ceva mai eficienta!).
Practic, ce facea batranul era sa se uite din alt unghi: cum ar fi sa nu (mai) am catelul si pisica? Ce ar disparea din viata mea? Cum m-as simti? Cum as fi eu fara ei? Deci, ce aduce in viata mea ceea ce am deja?
Asa ca, la final, eu te intreb: tu te-ai uitat la viata ta, la ce e in ea, din acest unghi diferit?
Si-ti propun un exercitiu: imagineaza-te fara un element sau altul al vietii tale. Fara sanatate, fara o sora sau un frate, fara ciresul din fata ferestrei, care acum arata asa dezolant dar infloreste cu incapatanare in fiecare primavara.
Fara un partener care te iubeste chiar si asa greu de multumit cum esti. Fara ca autorul tau preferat sa fi scris vreodata. Fara sa existe felul tau de mancare preferat sau pepenele verde. Fara prieteni. Fara o vedere buna. Fara fetita ta, care e, in mod evident, cea mai frumoasa si cea mai desteapta.
Pana saptamana viitoare, sa te bucuri de multe fericiri mici-mici!
Ti-au placut articolele?
Aboneaza-te la blog prin RSS 
Aboneaza-te la blog direct prin email
21 comentarii
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
Loading ...
10 December 2008 ora 9:40 AM
Am citit o carte,se numea”Bucura-te de ceea ce ai”si chiar despre ce ai scris tu acum,Daniela,era vorba .Avem nevoie sa ne gandim la fericirile mici-mici,pentru a uita sa mai fim nemultumiti ,pentru a nu mai crede ca”iarba din curtea vecinului e mai verde”.De multe ori ne plangem ca nu avem cutare sau cutare lucru si nu vedem ceea ce avem deja .Ma uit cateodata la televizor si vad oameni care au suferit un accident in urma caruia au ramas imobilizati in carucioare.Ei nu-si mai doresc decat sa poata merge din nou,pentru ei,fericirea suprema este sa poata merge.Doar atat.Nimic altceva.Sa mearga. Ce-ati zice ca data viitoare cand plangeti ca nu va mai place sa locuiti la bloc si vreti o casa la curte sa va ganditi putin ca puteti merge.Va puteti plimba.Puteti sa va numarati pasii.Ce ziceti de fericirile,mici-mici?Oare chiar sunt ele mici-mici?Sau le vedem doar noi asa? Le vede doar mintea noastra asa? Dar …Noi suntem mai mult decat mintea noastra!Noi suntem SPIRITUL.Si pentru spirit nu exista Mare sau Mic.
10 December 2008 ora 10:40 AM
Daniela ,multumesc si felicitari pentru articol…si tie Elena!Ma bucur mult ca v-am descoperit Empower,ca zi de zi daruiti fericire si bucurii tuturor…
10 December 2008 ora 3:37 PM
Elena, cred ca asta e diferenta intre eternii nemultumiti(care au si ei multe motive de bucurie) si omuletii impacati si mai degraba fericiti: bucuriile mici-mici
Multumesc pentru comentariul tau, ai atins un aspect la care m-am gandit dar am preferat sa nu-l includ in articol, in speranta ca va aparea de la cineva 
. Cat de mari sunt de fapt fericirile mici-mici?
(apropos, cum il cheama pe nenea cu cartea?)
Andra, sa-ti fie de bine si sa putem noi sa te bucuram si mai mult!
10 December 2008 ora 3:54 PM
Numele autorului cartii este Timothy Miller.
10 December 2008 ora 5:50 PM
cand am vazut numele articolului cu mici-mici m-am gandit ca e clar scris de tine
multumiri mari-mari
10 December 2008 ora 10:44 PM
Draga Daniela,
Superba si hranitoare aducere aminte!
“Fara un partener care te iubeste chiar si asa greu de multumit cum esti. Fara ca autorul tau preferat sa fi scris vreodata. Fara sa existe felul tau de mancare preferat sau pepenele verde. Fara prieteni. Fara o vedere buna. Fara fetita ta, care e, in mod evident, cea mai frumoasa si cea mai desteapta.”
Astea sunt deja fericiri mari-Mari-MAAAARI!
Asa este, ceea ce ne este daruit cu atata iubire de Iubirea insasi pare atat de banal, incat nu mai vedem aceste fericiri.
Recent, vorbeam cu o prietena care s-a intors din Peru (acolo unde voi fi si eu peste cateva zileeee!) si care mi-a descris una din experientele cele mai profund transformatoare pe care le poate trai cineva. Ma asteptam la ceva fantastic, dar doar simpla ei descriere – si ca la orice descriere, a fost pentru mine doar un film, nu experienta, nu trairea – a fost generatoare de reactii puternice in mine.
Ea a avut parte de o noapte in jungla. Acum, jungla o fi cum o fi, dar aia amazoniana e culmea junglelor!
Adapostul pe timp de noapte erau doi pereti. DOI, nu patru. Adica un unghi, acolo, de care era sprijinit un patut si tesatura aparatoare de insecte. Noaptea acolo e bezna totala. “Ca la munte, am intrerupt-o eu”. “Nu, la munte la noi e luminatie ca pe bulevard! Acolo e bezna totala. Nu vezi nimic. Nada.” Ei bine, pe bezna aia, afara, oamenii au incercat sa doarma. Dar viata junglei e foarte “vie” si noaptea! Se auzeau miscari, fosneau tufisuri, trosneau crengute, strigate si zgomote ale animalelor, ce mai, jungla! Un calator a povestit a doua zi ca “ceva” s-a tarat pe pamant, langa patul lui. Prietena mea spunea ca a trecut prin momente – ore, de fapt- de frica, groaza, spaima, toate gradele de spaima posibile, pana a trecut dincolo de ele. Imaginatia dadea nastere la tot felul de scenarii, care amplificau tot ce simtea. La un moment dat, a inteles ca orice putea sa se intample, ca pana sa strige o putea musca un sarpe sau inhata vreo lighioana. Orice putea aduce un “End” instant calatoriei ei acolo si in aceasta lume. Si ca nu mai conta nimic. Nici ca e femeie, ca are atatia ani, are meseria asta, scolile astea, visele astea sau alea, ca stie atatea limbi, ca are atatia bani, amici sau relatii. Toate erau atunci ZERO.
“Eram doar eu, Dumnezeu si jungla.”
M-am cutremurat cand am auzit-o pe prietena mea. Tocmai citisem “Brida” a lui Coelho, si acolo el sublinia ce este aceea credinta. Acea simtire ca esti tinut aici, in viata asta, de Dumnezeu. Ca oricand firul se poate taia. Si ca faptul ca firul nu se taie este o enorma dovada de iubire. Ca tot ce inseamna viata noastra, viata pe planeta asta, pulseaza din si de Iubire.
Prietena mea s-a intors profund transformata. Valorile ei s-au sters si s-au asezat pe locul lor altele, cu totul altele.
Viata este ea insasi un dar nepretuit. Nu poate fi negociat in nici un fel. Este un dar, e o minune, ca si faptul ca ne nastem sanatosi, intregi… Toate celelalte, de la “intrebuintarile” acestui uluitor complex de maiestrie care este trupul, pana la descifrarea atator mistere cu ajutorul mintii si magia inspiratiei, ne sunt toate daruri ale vietii, ale iubirii care ne face pe noi in aceasta lume.
Mi-ai mai amintit de ceva, draga Daniela: acum cativa ani am avut bucuria sa vad, intr-o dimineata, un copilas care facea primii pasi. Tinut de manute de mamica lui, pipaia cu varful ghetutei asfaltul, apoi usor clatinat, se lasa pe talpita si se aseza un pic mai bine, pe urma pipaia cu celalalt… Radea si se oprea brusc, mirat de ce simtea cand facea pasii. Mamica era toata o fericire, si eu priveam acest tablou, bucurandu-ma ca l-am primit! Poate as fi incadrat amintirea asta la fericiri mici-mici, dar… mie imi e si acum vie, si este o fericire maaaaare!
Capacitatea de a vedea ceea ce avem, ca daruri, in aceasta lume, ca si cea de a ne bucura de ele, se pot educa. Arta de a vedea se dobandeste prin practica. Si avem o multime de prilejuri de a exersa, de-a lungul fiecarei zile.
… 
… 
Modul de a derula clipele vietii noastre in forma aceasta, a aprecierii si recunostintei pentru ceea ce primim in dar, este dezvoltat in traditia japoneza numita “naikan”. Gregg Krech a scris chiar o carte cu acest nume, publicata la noi. Mie mi-a dat multe sublinieri folositoare.
Ca sa fiu in ton cu articolul si cu “naikan”, multumesc, Daniela, pentru articol si pentru prilejul de a-mi reaminti bucurii, multumesc echipei Empower ca a creat si ca sustine acest site interactiv, multumesc celor care scriu si celor care citesc si comenteaza, inspirandu-ne astfel pe noi cei care citim, multumesc ochilor mei si celor care au inventat (si celor care au facut) ochelarii, multumesc celor care m-au invat sa citesc si sa scriu, celor care au inventat net-ul, celor care…
Multumesc, grazie Gratiei!
10 December 2008 ora 11:33 PM
[...] si vreau sa dau zvon in tara ca Anda scrie din nou si ca cei de la Empower au scris iarasi un articol misto si chiar va rog sa va ganditi la cum ar fi viata voastra daca lucrurile sau persoanele pe [...]
11 December 2008 ora 9:30 AM
Am avut si eu animalutzele mele… hm.. nu ale mele, dar ale noastre, ale multor iubitori de fericiri mici-mici, de fiecare dimineata si seara..
)
Printre fericirile mele miciMARImici (pup fetele cu foc!!) a fost si stolishorul de mierlutze care cantau seara si dimineata in jurul ferestrei mele… Ooof, cata dreptate are cine spune ca nu trebuie sa ne atasam prea tare de aia-aia… Au venit doua ‘pupeze’ de ciori si au pus pe goana mierlutele, gaitele, ciocanitorile… au ‘tera-cioara-format’ mica gradinita din spatele blocului meu, cu tei, brazi vechi si stejari, pe ‘placul’ lor… Si-au gasit ‘raiul’, ‘fericirea’, iar pe noi ne-au lasat cu urechile tiuind a jale… Din cand in cand pleaca pentru 1 2 saptamani (presupun ca au si alte proprietati…) si cand se intorc se zburlesc – ca niscai ‘intrusi’ le-au schimbat.. habitatul..
Asa ca mi-am pus crengute cu pasarele, dar nu am crengute cu mierlutze.. pe desktop… Daca are cineva foto cu mierle poate imi da si mie, caci muzica cu paraiase si privighetori, mierlute, etc. am primit deja…
Va scrie un ‘copil’ pe-jumate-fericit!! Faceti-ma un pic mai fericita, rog, frumos !! Poate stiti si cum pot sa fac frumos sa plece de la noi, sa vina mierlele inapoi.. Eu le-am tot rugat.. dar parca sunt… fericite ca le vorbesc !! Bine, sa fie toata lumea fericita, dar sa fiu si eu un pic (pe langa ‘picii’ ceilalti!!!
11 December 2008 ora 11:26 AM
Cristiana,ce sufletel frumos poti sa ai!Ti-am citit comentariul si spun cu mana pe inima ca tie ti-e dor de mierlute pentru ca esti surioara lor.Ce-ar fi sa-ti pui pe desktop o fotografie cu tine .
11 December 2008 ora 6:26 PM
Elena, cand eram mica voiam sa ma fac privighetoare (atata de mult imi placea cantecul acela al lui Luis Mariano!!)Cred ca imi plac cantecele pasarelelor si fosnetul stajarilor !! La Costesti si Sarmisegetuza am vazut niste pasari pe care nu le-am vazut pe nicaieri in restul tarii… unele cu penaj bleumarin, altele cu penaj bleumarin cu alb. Mergem cu ele pe aleea casutelor dimineata; ma sculam inaintea celorlalti pentru fericirea de a simti prin toti porii rasaritul, si pasarile acelea ciudate, straniu de frumoase si curioase, care se uitau la mine, eu la ele, mergeam cu cate una, sau alta era la intersectia aleilor, zburau, apoi veneau din nou… Spuneam ca se duc sa ia putin albastru din cer ca sa nu li se duca si sa devina si ele cenusii, erau ca vrabiutele noastre, aici..
si imi aduceam aminte de povestea cu Pasarea Albastra a Fericirii… iata ca voi mi-ati adus aminte acum, din nou…
Pasarea Albastra a Fericirii…