Cred ca convingerile fac diferenta dintre un invingator si un looser, dintre succes si esec. Schimbi un pic modul cum privesti lucrurile, sa vezi din alta perspectiva si se schimba totul aroape cand actionezi.

astept cu mare interes urmatorul articol

Raluca

Nu cred ca solutia este sa pastram distanta. Cand ne despartim de ceva ce a fost al nostru, este imposibil sa fim distanti, se rupe ceva din ceea ce am fost noi. Despartirea nu se intampla (numai) in planul extern, ci mai ales in planul intern – ma separ de “obiectul meu intern”, de reprezentarea mea mentala si mai ales emotionala.

Cred ca ceea ce putem face atat pentru noi cat si pentru altii este in primul rand sa trecem prin desprinderi. Desprinderea e ca o pilula amara care vindeca, nu ne place, dar ne ajuta sa ne insanatasim. Cred ca foarte multa suferinta apare din faptul ca nu trecem prin separari; frica de suferinta este atat de mare, incat nu o mai exprimam, si ea se inmagazineaza in sufletul nostru sub forma de depresie agresivitate etc.

In legatura cu “cat ma doare”, cred ca ne ajuta sa intelegem de unde ne vine dificultatea de separare. Psihologia explica acest lucru prin teama de abandon iar psihanaliza printr-un “spatiu personal” sau “basic trust” insuficient fundamentat. Mai concret, copilul mic isi formeaza intern un spatiu personal securizant daca are parte de un mediu care il valideaza; astfel, el poate suporta separarile fara sa aiba teama de disolutie. La adulti, spatiul personal ajuta in sensul de “a-mi fi bine cu mine”, chiar si fara validarea partenerului, sefului, familiei…

Raluca

Ma intreb si te intreb doua lucruri: cum reusim sa pastram distanta necesara pentru a vedea ansamblul atunci cand situatia, desprinderea, e a noastra sau foarte a noastra?

Si cum putem sustine prin aceasta trecere pe un omulet din categoria “pentru mine totul doare mai mult”, atunci cand rolul nostru presupune ca avem distanta necesara privirii de ansamblu?