Te iert pentru ca vreau sa-ti arat ca sunt mai bun ca tine. Nu te iert pentru ca nu meriti nici macar asta. Nu vreau sa te iert, vreau sa suferi. Nu pot sa te iert. Te iert, ca sa te doara. Si preferata mea: acum te iert, dar nu voi uita ce-ai facut. 1-0 pentru mine.
Cicatrici afective
Orice actiune care se face asupra noastra si doare e ca o boala, ca un accident: lasa urme. Regretele, remuscarile, animozitatile si ranchiuna sau doar amintirile care ne intristeaza sunt cicatricile noastre afective.
Chirurg estetician vrajit de noile tehnici de dezvoltare personala care apareau in anii ’60 ai secolului trecut, dr. Maxwell Maltz spune ca, la fel ca cicatricile fizice, cele afective se indeparteaza printr-o interventie chirurgicala: lifting afectiv.
Dermabraziune a vechiului nostru eu.
Victima face jocurile
Am mai vorbit despre asta in Triunghiul Dramatic: pozitia cea mai slaba are de fapt toata puterea. In povestea noastra de azi, puterea de a acuza. “Uite ce mi-ai facut!” sau “Uite ce am facut din cauza ta!”.
A-ti plange de mila si a-ti linge ranile provoaca in celalalt vinovatie si eforturi de a ne face, macar acum, pe plac. Acum vezi sursa puterii?
Ma razbun: te iert
“Cel mai destept renunta primul.” “Tu esti mai bun, nu te pune la mintea lui.” “Dovedeste-ti eleganta si iarta-l.” Lectii pe care le invatam de la cei care sunt parte a vietii noastre.
Pacat insa ca in fiecare dintre ele se ascunde ideea de a-ti dovedi superioritatea. Iertarea acordata de la o asemenea inaltime nu mai e genuina si nici nu respecta prima lege a iertarii: iertarea e un gest unilateral, nu un schimb.
Iertarea ca razbunare presupune afisarea unui comportament care nu e inca autentic si sincer. Toate reprosurile, toate vorbele cu extract-minune de venin sunt refulate, fortate sa stea inauntru si sa taca malc. In loc sa comunici porti un dialog interior care te va stoarce de energie si, intr-un final, de bunele intentii.
Te iert, dar nu uit
Aceasta declaratie spune de fapt ca iertarea e ca la cinema: Iertarea si Iertarea se intoarce.
Diferenta majora dintre perceptia cinematografica a iertarii si realitatea psihologica este aceea ca accentuarea unei anumite stari nu permite depasirea ei. Ticalosul care asteapta partea a doua a mantuirii (aia cu uitatul) va ajunge la capatul rabdarii.
Cel care ar trebui sa acorde mantuirea-partea a doua nu o va acorda niciodata pentru ca partea a doua inseamna ca a acordat si partea intai, ceea ce inseamna ca a fost ranit, ceea ce inseamna ca celalalt e un ticalos. Un cerc din care nu se poate iesi.
Am iertat. Cine, eu?
Si mai zi o data, ce-am facut? Amnezia brusca in urma iertarii are rezultate superioare detergentului obisnuit. Iertare unilaterala, intr-un singur episod, ca sa poti merge mai departe cu 100% din ceea ce esti si poti, fara a mai lasa fie si 10% sa poarte razboaie in trecut.
Cum aplici
1. Ai iertat, punct. Si ai si uitat ce ai facut.
2. Putin egoism: poate ca celalalt a facut-o atat de lata ca nu l-ar ierta nici arhanghelul Gabriel. Tu de fapt vrei sa te simti impacat si linisitit, fara a mai lupta pe doua fronturi. Asa ca decizi sa nu mai stai in trecut nici cu 10% din tine. Cand il ierti e vorba despre mai binele tau.
3. Corectarea cicatricilor se face prin alipirea de tesut nou. Nu tesut vechi, din trecut. Este ca o constructie.
19 răspunsuri
Foarte bine spus totul ! M-am regasit in unele ipostaze din trecut…Sper sa fi invatat.
P.S. Partea a 3-a este ‘Iertarea contra-ataca’, cu continuarea evidenta ‘Fiul Iertarii” (hihihi)
Exceptional articol, Daniela!
Eu am ajuns sa iert dupa ani multi de ura, si am putut ierta doar cand mi-am dat seama ca imi este mila de acea persoana, de viata pe care o duce, de mediocritatea ei. Ca sa putem ierta trebuie sa fim pregatiti pentru asta, nu se poate face asa dintr-o anumita motivatie: vai, ura imi face rau, hai sa iert pt binele meu, sau cum spuneai tu in articol, ca sa iti demonstrezi superioritatea. E absurd.
Dar vine si momentul cand intelegem mai mult, avem o vedere mai larga, devenim mai obiectivi, se numeste evolutie, si odata cu ea va surveni automat si iertarea, urmand usurarea si linistea interioara.
Off topic:
Cumva, dintr-un motiv sau altul, ajungem sa citim totul pe diagonala, chiar urmam si cursuri de citire rapida si cred, din aceasta cauza, ca pierdem o multime de lucruri. Pierdem din profunzime, trecem peste, amagindu-ne ca va veni o zi sau o data cand ne vom intoarce, vom reciti si ne vom bucura de profunzimea celor citite.
Articolul este exceptional (puteam sa gasesc si alt superlativ, dar cred ca acesta il defineste cel mai bine), revin insa cu rugamintea de a il include intr-o carte, oferindu-ne sansa de a-l reciti macar inca odata.
Eu nu am sa dau calificative. Am sa spun numai ca ai reusit ( a cata oara?!?! ) sa scrii cu sentimente si dureri de-ale mele. Descopar asta aproape de cate ori te citesc, si multumesc coincidentei care a facut sa ne cunoastem mai bine. Stii tu despre ce vorbesc :)
off topic: si intoarce-te odata la birou!!! :))
Eu am altceva de spus:”Te iert pentru ca te inteleg,pentru ca te iubesc si pentru ca vad dincolo de limitarile unui ego ce n-a descoperit cat de minunat esta sa devina Sine.” Te iert pentru ca sufletul meu e plin cu iubire,unde sa mai incapa ura? Te iert pentru ca m-ai ajutat sa descopar partea din mine unde functionam putin anapoda!Dar mai ales te iert pentru ca Dumnezeul din mine l-a recunoscut pe Dumnezeul din tine! Cum as putea sa nu te iert??? Daniela,tu scrii minunat,cand o sa citim o carte de-a ta? Multumesc si eu coincidentei ca te-am descoperit!!!
De multe ori m-am pomenit cu o situatie pe care eu am depasit-o cu greu sau in unele cazuri – nici in ziua de azi: ma trezesc cu cate un om care spune ca eu sunt suparata pe el, isi cere iertare – cu nervi sau necajit tare, in timp ce eu raman cu gura cascata, nevoita fiind sa spun ‘Dar unde era supararea, omule??’ sincer… Cand este de suparare – este si gata, oameni suntem.. Nu intotdeauna sunt crezuta si omul spune cu naduf: ‘Of! tu cu spiritualitatea ta, greu de inghitit daca io nu pot sa fac tot asa!!’ Degeaba incerc sa arat ca nu era chiar nici o vorba de suparare, omul avea nervi din alte parti si gata… de inteles… Ma simt mica-mica, caci nu e vb de nici o spiritualitate aici…
Sau, alta chestie: isi cere omul iertare ca a sarit peste cal (dar chiar a sarit !!), eu zic fara indoiala (ca-i trebuie!) ‘Bine, te iert !!!’ (tot sincer! si oricum stie lumea ca nu port rancuna, mi-e sila de sufletul otravit ca ne stiu ce….brrr!…) si atunci omul meu izbucneste intr-un sir de draci pe care nu-i mai pot opri… ‘Aha!… deci am stiut eu ca spiritualitatea ta…apa de ploaie!!!’ etc., etc… (aia e situatia grea !!! :) ) Am scris pe undeva un articol intitulat ‘Cum ne plecam capul in fatza reprosurilor’ (si sfaturilor – nu e cazul aici) multi oameni se confrunta cu tot felul de reactii chiar la ideea de iertare, de unde mi s-a parut ideea lui Marius ‘Iertarea contra-ataca’ savuroasa, bine nimerita aici !!! (daca este parafrazare de la ‘Blondele contraataca!’ – chiar citeam ca daca li s-a dus buhul blondelor de ‘prostie’ este datorita faptului ca…ele au un potential de toleranta mult mai activ decat brunetele !!! care trece la multi oameni drept…prostie, iar de aici s-au tot umflat toate pana a ajuns chestia asta de nerecunoscut… )
Mdaaa….Imi dau seama ca raman cu sufletul strivit, caci de multe ori imi cant in gand a paguba…’Si stau la margine de drum / Omul … prost si… pomul bun…’ !!!
Marius, ce era cu Fiul Iertarii ?? Intersanta chestie, spune-ne-o si noua, te rog ! Am si eu o teorie, bazata pe cunoasterea si necunoasterea omului, practicata de daci si oricum moshii vlahi care au pastrat cunoasterea cailor care conduc la toleranta si incredere intre oameni… Tu ce stii despre acest lucru?? Daca se poate, normal…
Cu Fiul era o gluma…apropo de asemanarea cu filmele….
Imi cer scuze, am cam citit pe diagonala, printre picaturile de comisii de inventariere!!!
:) Teoria aia a mea este deja expusa mai sus in 2 vorbe, referitor la conceptul de moshism introdus de catre dl. Gh. Seitan, cu care am stat de vorba (strasnic om, jos palaria, vorba ta, Daniela!!!); si dl. Gr. Lese are in emisiunea saptamanala a dansului cautari de idei despre mosii nostri si cele ramase de la dansii, privitor la spiritualitatea inalta pe care o mostenim (si o mai aplicam printre picaturi pe ici pe colo, daca nu ne ia valul…)
Teoria iertarii (de fapt… practica iertarii) are stravechi radacini la noi, nedezvoltate oficial din mare, maaare nefericire (dar o sa-i vina randul – negresit, cred eu ), drept pentru care am mai citit pe ici pe colo cum ca, daca Iisus s-ar fi nascut la noi nu l-ar fi omorat nimeni, caci exact acest lucru cultivau getii (dacii) de fapt toti tracii (sa extindem putin dimensiunile spatiale). Daca cunoastem acest lucru, controversa mai veche privind faptul ca Deceneu l-ar fi tradat pe Burebista lasand sa patrunda treptat, dar sigur, crestinismul in Dacia, nu mai are de loc volum, caci IERTAREA ERA CEA MAI INALTA FORMA DE SPIRITUALITATE A LOR si a simtit si Deceneu nevoia de a merge chiar si mai departe, cu intorsul obrazului (mai ales ca nu era nevoie sa astepte sa se… scrie Biblia pentru a cunoste devenirile vremurilor, caci veneau cu totii de pe aceeasi linie…). Ce usor ne este astazi sa acuzam, cu experienta noastra agresionala, cand ei nici macar nu si-au putut gandi astfel de lucruri … Dar daca vrem sa facem teorii ale conspiratiilor acolo unde nu sunt ca sa le ascundem pe care care chiar sunt… ajungem taaare departe !!!
Sa pastram doar ideea ca IERTAREA ESTE PROPRIE POPORULUI ROMAN, chiar daca treptele ei sunt greu de aplicat. Ideea cu intoarcerea celuilalt obraz este treapta finala a Invatatorului (deocamdata aici, pe Pamant), trepta anterioara fiind aceea a altruismului simplu: fac ceva fara sa cer ceva in schimb – si mai este ceva drum pana la a intoarce si celalalt obraz…
Dar toate la randul lor… Cred ca nimeni nu trebuie sa impuna, toate vin in mod natural, fiecare la timpul sau… Noi trebuie sa stim ca exista, sa stim si sa acceptam ca avem un tzel si mai inalt decat ceea ce putem face doar din cand in cand acum…
Marius, :D macar la Fiul Iertarii avem deja intelepciunea necesara. Sau asa ar fi dragut.
Vero, eu am trecut chiar de curand prin ceea ce spui tu. De fapt, aceasta situatie mi-a inspirat articolul. Uneori trebuie sa treaca timp, sa cresti tu, sa creasca cealalta persoana ca sa se poata intampla iertarea.
Nu stiu, poate ca de fapt iertarea este un proces. Care nu poate fi niciodata un eveniment. Mai cuget la asta. Cert este ca atunci cand eu am simtit ca pot sa iert am iertat intr-un singur episod si unilateral.
Dar mila? Mila de celalalt? Aici nu prind ideea. Ca mie mi-era mila de mine, sincer vorbind :)
Mihai, multumesc pentru incurajari, inca vreo cinci si o sa ajung sa cred ca pot scrie si carti :)
Multumesc mult, Ioana :) Ca semanam, ca de multe ori simtim asemanator. Multumesc+ :) (si nu mai incepe scoala odataaaa!)
Mi-ai adus o revelatie, Elena :) Cand nu iertam e pentru ca nu vedem limitele propriului ego. Si nu le vedem pentru ca stam in ele, analizand cu lupa ce „ne-a facut” celalalt. Or limitele se vad bine mai de la departare, asa…
Cristiana, pai atunci hai sa fim toti blonde tolerante :) Cat despre sufletul strivit, daca tu mai ai acum suflet (iar aici ma tem ca nu poti zice niciun da, dar…) e pentru ca sufletul se regenereaza orice s-ar intampla. Numai ca se regenereaza in timpul lui si problema devine „ce ma fac eu pentru perioada X cu un suflet strivit?”
Si aici vine si ajuta iertarea, inclusiv pentru striveala, care, la drept vorbind, e doar reactia ta.
Mie imi plac tare povestile tale cu tracii si spiritualitatea lor. Ma inscriu pe lista de omuleti care astepta de la tine onor proiect! ;)
Ei, e o problema cu inertia sufleteasca, de aia suferim noi mai abitir ca orice :) !!!
Cu cat iesi din inertie mai repede cu atat este mai bine si pt cel ce o simte, si pt. cei din jur. Unii o tin langa toata viata!!! Zicem ca… nu e normal, sigur, dar asta este. Uite, mie mi-e mila de ei, mi se face frig cand sunt in fata unor astfel de oameni, dar asa sunt ei, ce sa le faci??
Si sa stii ca si mie mi-e mila de mine cand imi simt sufletul strivit (de cei apropiati in primul rand, de la ei avem cele mai mari pretentii…) si nu imi este de loc rusine s-o zic !! Dar pe urma zic si eu ca asa le e dat sa =mi faca, si eu sa imi iau avant ca un pelican (care munceste din greu sa se desprinda de pamant, fishiie de te apuca durerea de cap, dar tot zboara pana la urma!!!) si sa depasesc nebunia lor si a mea deopotriva… Stam in mijlocul cercului si ne scaldam in toate..
Cat despre daci… va trebui sa te plimb mai intai prin univers, prin Lemuria si Atlantida ca sa vezi ce era cu adevarat cu ei, cu celtii, cu tibetanii, cu insularii din Micro- si Polinezia, cu maorii din Australia si africanii din Sudul Nubiei… Dar cine stie?? poate o sa-ti placa !!! :) pana atunci va mai torn cate o poveste pe ici pe colo…
Cum e inertia sufleteasca, Cristiana? Ca mie imi suna a ne-simtire, a absenta unei simtiri autentice si scaldatul in niste locuri comune…
N-am vazut cum se pregateste un pelican de zbor, tare frumos l-ai descris :) Cred ca tocmai mi se par brusc tare simpatici pelicanii, sigur isi valorizeaza zborul mai mult ca altii :)
Da da, asa este inertia asta ne baga… in locuri comune !!! Si mie mi-a placut asta, Dani !! :) uite faceam un album foto de la Sarmisegetuza si m-am simti din nou ca un pelican care traaage din greu sa-si ia avant !!! :)
Mi-am dat seama de asta nu mai stiu la ce replica data intr-un film de aventuri… Dintr-o data mi-am dat seama ca de fapt noi ne balacim in strivirile noatre, in supararile noastre, in ne-iertarile noastre cu o miscare inertiala care ne taraste dincolo de spasmele evenimentului… Mai si vorbim de cele petrecute, si retraim parca cu si mai mare intensitate – de parca nici nu ne-am dat seama de … anumite aspecte care erau si mai al dr… dar nu le-am vazut atunci … ca altfel ii spuneam… si ii dregeam… si o fi… si o pati…
Stii??!! Ti se pare cunoascut ??!!
Si-i mai tragem si o barfa… ca asa ne invata si televizorul asta, cu reclamele lui !!! Mai nou se dau si acatiste…
Inertii…
Este, sigur ca este ne-simtire, nu simtim (decat poate, foarte tarziu… sau de loc… sau poate doar dupa ce se termina exercitiul vietii acesteia…) cat de mult rau ne facem singuri ne-iertand, ne-simtind si durerea celuilalt, frica lui din care poate sa fie si agresiv, si rau, si spurcat la gura (scuze !! dar cam asa stau de multe ori lucrurile – omul nu este rau de fel, dar e taaare spurcat la gura !!) Boxam in draci unul in altul, cu inertia aceea ‘ Daca a dat el…am dat si io !! Ce, sa stau ca prostu’n drum ??’
Nu??!!
Vezi, unii oameni spun ca, daca nu zbiara unul la altul si nu tin supararea aia pana ce se satura tot satul – spun ca nu au o traire neaosa, autentica… mi-a placut termenul… Nu simt ca traiesc daca nu se cearta un pic, daca nu se dau ei in spectacol… ca scorpionul, sa intepe un pic… ca asa ii e obiceiul… Mai ales in familii, unde se duc certurile din tata’n fiu .. Si-ar trada familia daca ar ierta… Si cu cata furie se arunca noroi peste dulcele balcon al Julietei… Noroi?? Otrava…
Daca citim in Wikipedia ce inseamna inertie… acolo spune ca miscarea inertiala dureaza pana ce o forta mai dura sparge, intrerupe miscarea… (cuvintele mele, sunt obosita de mor acum, nu ma mai duc sa iau alesaturile lor !!!) Julieta a trebuit sa moara, Romeo la fel, cati ca ei de milenii, pana sa ajungem la iertare…
Mai este si uitarea… Dar …slaba nadejde… chiar foarte slaba…
Da, noroc cu speranta… Poate dupa 2012 s-o mai schimba ceva in lumea asta a noastra… Ne-o scurta Dumnezeu zilele cele grele si ni le-o da pe cele frumoase…
:) Am zarit acum cateva luni intr-o biserica din Bucuresti un anunt in care omuletii erau rugati insistent sa nu mai dea acatiste „negative la adresa celorlalti”. Si erau avertizati ca nu vor fi luate in considerare :)
Dupa hohotele si tavalelile pe jos de ras de rigoare, scarba generata a fost de proportii astronomice.
Un pelican nu ar face asta, nu-i asa, Cristiana? :) Un pelican si-ar pastra durerile inauntru si le-ar transforma in energie cinetica pentru zborul urmator. Si cu inertia tot noi decidem ce facem.
Repet, tare am prins drag de pelicani :)
Si eu ii iubesc foarte mult, m-au impresionat intotdeana prin greutatea lor de a se desprinde de la sol, dar odata aflati in aer, zboara fara probleme.
Mai ales la revolutie i-am asociat pe romani cu pelicanii… Pacat ca ni s-a frant zborul cumva, l-am pierdut pe parcurs… poate chiar in zilele de dupa…
Lebedele si pelicanii par a fi fiinte zburatoare diametral opuse, dar au destule lucruri in comun. Sunt pasari de stufaris, sunt foarte atente la familiile lor, au un fel de tandrete pe care din nefericire nu o vedem decat la lebede… si un fel de ingenuitate… nu stiu cum… Au fost oameni care au considerat ca sunt o ciudata pt ca iubesc saurienii si pelicanii… De ce nu caprioarele si paunii??!!
Normal ca le iubesc pe toate, si antilopele, si nostimii pecari (porculetii salbatici aceia mici dar extrem de curajosi !!! Doamne, scumpi rau mai sunt !!!)…
Dar stingerea saurienilor si zborul greu al pelicanilor… Am facut un eseu despre saurieni si cineva care ii privea cu repulsie a plans… Pana atunci imi fusese rusine (de ce nu stiu) sa vb despre ei… de atunci vad ca se inmultesc prietenii lor prin mana mea… Stii ce mult ma bucur ??!!!!! :)
Frumos, simplu si la obiect articolul.
Mi-a placut. Multumesc.
Eu spun ca „a nu ierta” (indiferent de ce, cine, cum etc.) inseamna a-ti ingreuna bagajul vietii, fara nici un rost. Mai duci o piatra in plus, care isi va mari si volumul si greutatea, odata cu trecerea timpului.
„A nu uita” in sensul ca nu uit experienta, din care am invatat ceva, inseamna ca, ulterior, voi face apel la memorie pentru a nu repeta experienta respectiva, trairea respectiva.
Mai este un aspect, deloc de neglijat, acela ca si noi gresim, ranim, provocam altora „daune”! Si noi suntem in viata aceasta in pielea celui care greseste, celui ce are nevoie de iertare…
Exact, Anaida :) Cred ca Gabriel Liiceanu spunea la un moment dat ca oamenii fac rau pentru ca nu isi pot imagina proprietatea de tranzitivitate a raului facut. Nu-si pot imagina cum ar fi sa li se intample si lor ceea ce tocmai fac sau au facut altuia.
Eu as aduce un comentariu observatiei lui Liiceanu: nu e greu sa-ti imaginezi tranzitivitatea raului. E mai complicat sa te dai cativa pasi in spate si sa vezi imaginea de ansamblu.
Si eu iti multumesc pentru comentariul tau intelept si concentrat :)
daca se poate sa imi tr cineva chestii deastea sunt super pe adresa mea de mail [email protected]
Cristina, te poti abona la blog cu adresa de email.