Sunt de acord cu faptul ca psihologia este folosita deseori pentru a “incadra oamenii in cutii”. As adauga totusi ca este o forma de psihologie “putin salbatica”.

Ca orice disciplina, si psihologia are limitele ei. Si ai pus o intrebare interesanta – cine suntem noi? Suntem doar personalitate, cum sustineau vechile scoli de psihologie? Sau suntem mai mult decat atat, dupa cum sustien psihologia transpersonala si multe din religiile lumii?

Suntem doar EGO sau suntem si SPIRIT?

Raluca

Voi psihologii mai veniţi şi cu o idee pe care eu nu o agreez şi anume ideea de identitate. Identitatea aceasta ar reprezenta răspunsul la intrebarea “cine sunt eu?”. Răspunsurile la această intrebare de obicei sunt comparaţii dintre noi şi ceilalţi. Dacă scopul pentru care întrebarea “Cine sunt eu?” este pusă, este abordarea omului ca fiind un mijloc şi nu un scop atunci eu ezaprob conceptul de identitate. Omul trebuie să fie un scop şi nu un mijloc. Mijloacele sunt prin definiţie ceea ce trebuie sacrificat pentru realizarea unui scop. Dacă viaţa e un mijloc atunci cu siguranţă moartea e un scop. Numai ceea ce nu are viaţă trebuie să fie un mijloc bun sau mai puţin bun pentru viaţă. De exemplu noi pentru a ne hrăni trebuie să omorâm nişte fiinţe pentru a ne hrăni cu ele nu? Deci noi nu putem fi buni sau răi pentru ceva ci putem face schimburi cu lucruri bune sau rele pentru ceva.

O altă abordare pe care eu o dezaprob şi care este legată tot de identitate este ideea de personalitate. Ideea de personalitate se referă la atributele persoanei şi la întregul pe care îl formează aceste atribute. Problema acestei idei este că ea reprezintă cauza primordială a oricărui rău din lume. Explicazia este foarte simplă şi anume că microcosmosul stăpâneşte peste macrocosmos sau părţile mici stăpânesc peste cele mari. Electronica sau medicima demonstrează prin fapte foarte clar acestă realitate. Răul constă în faptul că dacă se strică un calculator de exemplu, noi nu avem altă opţiune decât să îl aruncăm la gunoi dacă nu putem schimba acea parte mică din el care s-a defectat. La fel şi cu medicina. Când noi luăm o pastilă, acţionăm la nivelul microcosmosului şi astfel ne vindecăm. Toate războaiele de pe pământ îşi au cauza în faptul că oamenii învinuiesc un întreg pentru că nu pot sau nu vor să se ocupe de părţile acelui întreg.

A găsi o explicaţie ar trebui să însemne modul în care ceea ce este mic stăpâneşte peste ceea ce este mare. Asta este ceea ce ne-a ridicat nivelul de civilizaţie. Singurul motiv pentru care oamenii îşi fac rău unii altora este că ei fie nu pot sau fie nu vor să se ocupe de părţile întregului şi astfel acţionează direct asupra întregului. La fel cum facem şi cu un calculator care se strică ceva in el iar noi îl aruncăm cu totul la gunoi.

Dacă psihologia promovează verdicte cu privire la măsuratea oamenilor, ea are o direcţie pe care eu o dezaprob. De asta eu am şi tendinţa de a blama pe oricine ţine predici despre identitate şi personalitate sau promovează un cult al personalităţii.

O ştiinţă adevărată trebuie să explice prin modul în care ceea ce este mic stăpâneşte peste ceea ce este mare. Dacă explică prin modul în care ceea ce este mare stăpâneşte peste ceea ce este mic atunci este o religie.

Multumesc pentru comentariu – foarte interesant!

Intr-adevar, daca definim psihologia ca fiind stiinta sabloanelor de comportament ea ne apare ca o disciplina limitativa.

Dar, aici apar multe intrebari. Cat din psihologie este stiinta si cat este arta? Cat ne ajuta sabloanele pentru a intelege si cat ne limiteaza cunoasterea? Cat din psihologie inseamna comportament (observabil extern) si cat inseamna altceva (intern)?

Dupa parerea mea, analiza tranzationala ne poate ajuta in modelul propus de tine. De exemplu, idealurile se regasesc in scenariile de viata, iar fiind o disciplina “analitica”, abunda in modele. Cat despre recunoasteri, aici s-a dezvoltat conceptul de strokes, iar in loc de schimburi avem tranzactii si jocuri.

1. Idealurile
2. Modelele
3. Recunoaşterile
4. Schimburile

Psihologia este limitată dacă ar fi definită ca fiind o ştiinţă a şabloanelor de comportament pentru că s-ar ocupa numai de o singură categorie de scopuri.

Este cam destul de mult de spus despre acest principiu al categoriilor de scopuri. Totuşi idealurile ar fi acele scopuri care încep cu “cât mai”, modelele ar fi scopurile de a copia ceva, recunoaşterile sunt scopurile de a obţine o înţelegere cum că ceea ce gândim sau spunem e conform realităţii, iar schimbul ar fi ceea ce punem în practică în relaţiile interumane şi materializăm.

Amsamblul acestor patru categorii de scopuri ar fi mai bine să reprezinte obiectul psihologiei. În sistemul de învâţământ putem observa că lipsesc prima şi ultima categorie, începutul şi sfârşitul. E şi normal să nu meargă nimic pentru că nu doar că nu începi cu începutul dar nu îţi propui nici să finalizezi nimic.