Unde sunt cand merg pe strada?
Zi de zi merg pe jos. Si astazi am mers pe jos.
Zi de zi, INSA, cand merg pe jos, ajung sa ma pierd in ganduri. Gandurile ma duc in povesti din trecut sau proiectii de viitor sau presupuneri. In gand ajung sa scriu raspunsuri la emailuri. In gand ajung sa modific vizual experiente din trecut. In gand ajung sa proiectez realitati care nu exista.
Un drum pe care l-am facut astazi (20 august 2009) a fost in Alexandria. Am plecat de la cantina la autogara. Un drum banal ca oricare altul. Alaturi de mine, sora mea. Dupa mine, car troller-ul nostru de concediu.
Cu fiecare pas pe care il fac ma pierd din ce in ce mai mult in ganduri…
Deschid laptop-ul dupa 4 zile de vacanta. Vad deja mesajele de email ce ma asteapta. Deschid cate o fereastra de browser pentru fiecare blog pe care il am. Imi proiectez raspunsuri pentru comentariile de la ultimele articole. In paralel, deschid Facebook si Twitter. Pe fiecare dintre ele ma asteapta alerte sau mesaje la care trebuie sa raspund.
Peste tot se ivesc site-uri noi catre care se fac trimiteri. Trebuie sa intru sa vad despre ce este vorba.
Ma intreb: “Oare la ce trebuia sa lucrez?”. Un nou link apare pe Facebook. Pare interesant; trebuie sa il deschid. O noua notificare pe Facebook. Ma uit. E un comentariu. Trebuie sa vad ce spune. Pagina se incarca incet. Bun, ma mai uit putin sa vad daca am primit un email in ultimele 3 minute. Nimic. Mai bine. Citesc comentariu. Interesant. Trebuie sa ii raspund ceva. Un zambet sau chiar simt sa spun ceva?
BUM!
O creanga tocmai ce loveste puternic solul. Chiar in fata mea, la nici 5 centimetri. Nu ma sperii, dar ma trezesc. Parca nerealizand ce s-a intamplat, pur si simplu merg mai departe. Sora mea s-a speriat. Puteam fi accidentat destul de rau. Nu am fost insa. Imi vine sa rad. Ea nu vede lucrurile la fel.
Cu fiecare pas pe care il fac ma pierd din nou in lumea mea…
Interesant cum a picat asa de aproape de mine aceasta creanga. Destul de mare, destul de aproape, destul de puternic m-ar fi lovit. As fi fost accidentat grav sau poate chiar murit. Sunt asa de linistit insa. Oare cum de nici macar nu m-a speriat?
Poate pentru ca sunt foarte impacat cu mine si viata mea? Trebuie sa scriu neaparat un articol pe blog despre asta. Da, simt ca asta este raspunsul pe care il asteptam la ultima dilema existentiala. Clar trebuie sa transmit mai departe lectia mea. Poate se identifica si altii cu ea.
Cum sa o numesc oare? Cum sa numesc acest post ca sa capteze atentia? Ceva cu moartea. Moartea tot timpul ii pune pe oameni pe ganduri. Pacat ca e nevoie sa ne gandim la moarte ca sa apreciem viata.
In fine, ajungem la captul strazii… Povestea ar putea continua asa toata ziua. Ma opresc insa aici. Ma opresc ca sa ma intreb: cate floricele, copaci, catelusi jucausi, gradini frumos aranjate, vite de vie aromat parfumate am ratat numai in acele minunte?
Si-acum te-ntreb: tu pe unde umbli cu gandul cand mergi pe strada? Cate aspecte ale vietii tale reale si din jurul tau iti scapa zi de zi?
In in incheiere, daca tu reusesti sa fii in prezent clipa de clipa, CUM FACI asta?
Ti-au placut articolele?
Aboneaza-te la blog prin RSS 
Aboneaza-te la blog direct prin email
30 comentarii
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
pagini de comentarii: [1] 2 3 » toate paginile
Loading ...
9 September 2009 ora 10:03 AM
M-am “antrenat” mult timp sa fiu in prezent tot timpul. Stiu ca este foarte greu, dar cred ca am reusit… poate nu chiar 100%, dar perseverez
!
Incerc sa constientizez toate lucrurile pe langa care trec. Mi-am pus in gand sa nu calc prin balti, hartii, crapaturi de asfalt etc., si sunt foarte atent unde pun piciorul. Acest proces (de a constientiza orice pas) la inceput dura foarte mult, ceea ce ma facea sa merg mai incet… a durat aproape un an pana am ajuns sa merg cu viteza normala…
9 September 2009 ora 10:22 AM
Ce fain
Chiar interesanta abordarea pe care ai ales-o. Multumesc pentru ca ai impartasit-o si aici
9 September 2009 ora 11:02 AM
Daca imi aratati si mie pe cineva care sa fie constient clipa de clipa…e mult de lucru, constienta vine din simtirea energiei care te sustine…
Atentia de care vorbea Radu e un inceput (e ca ‘amintirea de sine’ a lui Gurdjieff si Ouspensky). Dupa aceea, energia sustine atentia in mod automat, fara efort. Imi reuseste pe perioade scurte…dar perseverzez si eu. Mersul in stil Tai Chi, de exemplu, scurteaza peroada de constientizare. Insa tot e nevoie de efort pentru a-l transforma intr-un proces automat. O sa mai scriu despre acestea, e ceea ce ma intereseaza si pe mine cel mai mult.
9 September 2009 ora 11:06 AM
Adevarat Marius, e mult de lucru, si de aici si satfisfactia pe masura
Iar ca sa inaintam exista doua etape care se inter-succed: pasi mici (ca si in exemplul lui Radu) si revelatii 
Fiecare mai pune cate o caramida in acest proces si ajungem sa fim din ce in ce mai prezenti si constienti de ce se intampla cu noi, precum si de realitatea ce ne inconjoara 
9 September 2009 ora 12:15 PM
Esti din Alexandria, Teleorman?
9 September 2009 ora 1:06 PM
@ lavi, daca intrebarea este pentru mine, raspunsul este nu
Sunt din Bucuresti. De ce?
9 September 2009 ora 3:14 PM
Mai sigur cu pasii mici – si eu tot acolo sunt si incerc sa ii ‘maresc’…Revelatia vine in urma unei succesiuni de pasi, mai mici sau mai mari …
9 September 2009 ora 3:58 PM
True
Iar revelatiile oricum nu le putem controla 
9 September 2009 ora 8:04 PM
stii cum sunt prezenta? numar pasii in orce directie. sunt 400 pina la piata 700 pana la serviciu .alta data vad cati oameni au palarie .si uite asa raman mereu intr-o prezenta alerta ba mai mult descopar de fiecare data ceva nou si uneori chiar ma distrez.
9 September 2009 ora 11:45 PM
Acum, intrebarea mea, dincolo de ceea ce ne propunem sa vedem, este cat ne permitem sa vedem si restul? Poate cea mai vizuala exprimare este cea din acest film: Peaceful warrior (http://www.imdb.com/title/tt0438315/)