In articolul trecut am inceput descrierea “mesajelor conducatoare”, acelor “cerinte obligatorii” de comportament pe care ni le-am insusit in copilarie. Continuam acum, invitandu-va sa analizam aceste tipologii din perspectiva muncii in echipa, analizand calitatile si aspectele de imbunatatit ale fiecaruia.

Unora dintre noi ni s-a spus in copilarie “Grabeste-te”, ni s-a indus senzatia ca nu avem niciodata suficient timp.

Aducem in echipa multa energie si lucram bine sub presiune (s-ar putea spune chiar ca ne prieste in mod special stresul). Ne place sa facem lucrurile repede, in viteza, avem nevoie de mai putin timp de pregatire decat altii. Gandim repede, vorbim repede, ne intalnim cu multe persoane si putem schimba usor subiectele de discutie.

Dar… nu ne intereseaza in mod deosebit calitatea, ci ne motiveaza sa terminam ceea ce am inceput, chiar daca avem mici greseli. Alergam mereu, iar uneori colegii de echipa simt ca nu le acordam atentia necesara.

Altii am fost indrumati sa “Incercam din greu!”. Pentru noi este important efortul implicat intr-o sarcina si suntem foarte buni la a demara proiecte noi. Aducem entuziasmul inceputului in lucrul in echipa.

Avem o viziune larga asupra oricarui proiect, ii vedem usor ramificatiile. Este un tipar tipic pentru “antreprenor”, un om care sesizeaza oportunitatile si le fructifica. Suntem creativi si deschisi catre mediu. Totodata, este posibil sa fim mult mai buni la a incepe proiecte decat la a le finaliza. Aparent, nu suntem foarte organizati in proiecte sau pe masa de lucru; avem mereu o scuza – “este ordinea noastra!”.

Multi am incorporat mesajul “Multumeste-i pe altii”, persoane care intra deseori in stereotipul “oamenilor de echipa”.

Ne place sa petrecem timp impreuna cu alti oameni. Intuim ce le-ar face placere si facem eforturi pentru a le “intra in gratii”. Promovam armonia si buna intelegere in grup.

Din dorinta de a le face altora pe plac, uneori ne ferim de a ne exprima direct opiniile. Uneori nu suntem asertivi, ne este dificil sa ne afirmam pozitia si identitatea. Suportam greu tacerea si uneori o umplem cu (prea) multa conversatie sociala. Cautam mereu reconfirmari si “cersim” uneori mediului acceptarea.

Daca ne regasim in aceste tipologii, este important sa ne intelegem si sa ne acceptam, cu puncte tari si aspecte de imbunatatit. Si sa ne aducem aminte, ca spre deosebire de momentul in care am interiorizam aceste mesaje, acum suntem adulti si putem decide constient sa le rescriem.

Ca un prim pas, ne putem da voie sa facem lucruri diferite. Si astfel, ramand in contextul muncii in echipa, chiar daca sunt “Fii perfect”, pot sa predau o lucrare care nu este inca perfecta. Sau daca sunt “Multumeste-i pe altii”, sa traiesc linistit/a cu ideea ca nu toata lumea ma iubeste…

Daca vrei sa afli mai multe despre “Stilurile de lucru in echipa”, te invit marti, 23 martie ora 18:30 la cursul deschis pe aceasta tema. Mai multe detalii despre acest curs poti afla aici.

Lucrul in echipa aduce placerea dar si provocarea interactiunii cu persoane cu stiluri personale diferite.

Desi conceptul de echipa se foloseste mai degraba in context profesional, aici se aplica “regulile” de comportament intr-un grup pe care fiecare dintre noi le-am invatat in copilarie.

Primul grup la care am simtit apartenenta este in mod evident familia. Fiind atat de importanta pentru noi, in copilarie am depus foarte multe eforturi pentru a obtine recunoasterea ei. Iar familia, ne-a transmis, inconstient, “cerintele” sale – cum trebuia sa ne comportam astfel incat sa fim acceptati in acel mediu.

Aceste cerinte constituie unul din principalele elemente de studiu ale psihologiei. Una dintre scolile sale de gandire, Analiza Tranzactionala, sustine ca fiecare dintre noi ne raportam la un “mesaj conducator” care sintetizeaza modul in care cautam sa castigam aprecierea celor mari atunci cand eram copii.

Aceste mesaje raman cu noi si ne ghideaza comportamentul ca adulti. Fiind atat de inradacinate, ni se par “naturale si normale” si cu greu ne dam seama ca deseori sunt doar scenarii in care mediul ne-a programat sa fim. Ne-au adus atat calitati, dar si limitari, dupa cum vom vedea in continuare.

Astfel, unii dintre noi am invatat ca putem fi apreciati doar daca facem lucrurile perfect. Si auzim mereu in noi acest indemn “Fii perfect!”. Daca avem aceasta cerinta interiorizata, ne straduim ca lucrurile sa iasa mereu “perfect”, suntem atenti la cele mai mici detalii si ne place controlul.

Ajutam echipa prin munca de calitate pe care o facem. Prin informatiile pe care le detinem mereu la zi. Prin responsabilitatea noastra si implicarea personala. Prin planificare si organizare. Prin a avea grija si de cel mai mic risc care ne-ar putea ingreuna munca.

Pe de alta parte, uneori ne tinem echipa in loc, deoarece nu ne terminam nicidata treaba pentru ca niciodata nu e… “perfecta”. Intram in prea multe detalii, analizam lucrurile in exces si uneori ne e teama sa luam decizii pentru ca nu avem “toate informatiile”. Ne implicam personal, ne este dificil sa delegam deoarece nimeni nu ar putea sa aiba atata atentie la detalii ca si noi.

Altora ni s-a dat mereu mesajul, direct sau indirect: (trebuie) sa “Fii puternic!”. Si am invatat sa ramanem calmi in momentele de tensiune. Stim sa ne descurcam de minune in momente stresante. Sa luam decizii dificile cu mintea limpede.

Aducem echipei calm si constanta. Rezistenta si stabilitate. Pragmatism, puterea de a vedea lucrurile “asa cum sunt in realitate”.

Dar… parem “de piatra”. Colegii de echipa se pot uneori simti inconfortabil cu stilul nostru care aminteste de Data din Star-Trek. Ne e greu sa ne exteriorizam emotiile si este greu sa intelegem emotiile celorlalti.

Ne este dificil sa ne recunoastem defectele. Admitem greu ca uneori facem greseli si alteori avem esecuri. Ne este dificil sa ne admintem slabiciunile “umane”.

“Fii perfect” si “Fii puternic” sunt 2 din cele 5 mesaje conducatoare descrise de Analiza Tranzactionala. Poate te-ai regasit aici sau i-ai recunoscut pe unii din membrii/colegii tai (sau grupurilor din care faci parte). Pentru a intelege punctele tari dar si aspectele de imbunatatit ale fiecarui “stil de lucru”, te invit sa continui lectura saptamana viitoare!

Mi-e teama sau am asteptari gresite?

Totul incepe cu aceasta aspiratie catre mai bine, aceasta constientizare a unei posibilitati. Numai ca aici exista o problema si anume faptul ca vorbim despre dar nu facem. De ce aceasta problema? Raspunsul meu este “frica”.

Este vorba despre FRICA

Frica de a fi intr-o situatie diferita de cea in care ne aflam acum. Am putea spune ca asta este absurd, adica, stiu exact ca daca merg la sala, asta imi va aduce numai beneficii, daca ma las de fumat ma voi simti mult mai bine si voi face o economie.

De ce sa imi fie frica de ceva care imi va aduce avantaje si imi va face viata, existenta mai buna, in adevaratul sens al evidentului. Pentru ca este “nou”, iar tot ce este necunoscut omului produce reticenta. Asta se intampla pentru ca de fiecare data cand am incercat ceva nou, ne-am confruntat cu esecul intr-un fel sau altul. De fiecare data s-a intamplat sa fim intr-o pozitie de neajutorare, descurajanta, incomoda si obositoare.

Paul Martinelli dadea un bun exemplu in ceea ce priveste esecul. Cum ar fi fost daca un copil, atunci cand invata sa mearga, dupa zeci de incercari, ar zice: “Nu! Eu o sa ma tarasc. Am incercat, deja m-am saturat de asta si n-are sens. Nu stiu cum ati reusit voi la faza cu mersul in picioare dar pentru mine e ok si asa, ma tarasc si gata”.

Multe persoane au nevoie de sfaturi de la altii care joaca rolul de consultanti in ceea ce priveste luarea unei decizii legate de a intra pe un teritoriu nou. “Oare sa fac asta? Tu ai facut asta vreodata? Am auzit ca e urat rau de tot! Ce o sa se intample? Tu ai face asa ceva? Ce ar fi facut X in situatia asta?”.

Ce o sa se intample? Vei esua!

Este clar! Si asta este un lucru bun. Esecul duce la progres. Din esec invatam ca data viitoare sa facem mai bine. “Omul din greseli invata”, “Un sut in fund este un pas inainte”, aceste vorbe exista de cand lumea.

Marin Preda spunea ca “esecul este premisa unei victorii”, Noica a zis despre esec ca acesta este excelent si “iti permite sa reiei cercetarile de la inceput si sa obtii succesul”, Edison spunea ca el nu a inventat becul ci a gresit de 999 de ori pana sa reuseasca si exemplele stim bine ca nu se termina aici. Esecul duce la progres, progresul duce la perfectionare, iar perfectionarea duce la atingerea scopurilor, ceea ce ne dorim cu totii intr-o forma sau alta.

Daca vorbim despre frica de schimbare, ne putem gandi la ce este mai rau.

Care este cel mai grav lucru care ti se poate intampla din cauza unei decizii intr-un domeniu nou al vietii tale? Imaginati-va! Daca ati pierde toti banii si locul de munca? Dar daca ati pierde chiar toate proprietatile si banii si tot? Nu ati mai exista? Nu, probabil v-ati reveni in 6 luni, un an, doi sau cat va fi nevoie iar asta se poate intampla in cel mai rau caz posibil.

Pentru mine personal, atunci cand este vorba despre frica, frica de a face ceva nou, ceva care ma va pune intr-o situatie inedita sau in care nu am mai fost, este o provocare si astept cu nerabdare zilnic sa mi se intample asta.

De ce? Pentru ca aceasta frica este un semnal ca exista oportunitatea de invatare, de dezvoltare, de crestere, de marire a orizonturilor, de a ajunge mai sus comparativ cu pozitia mea actuala.

Acum un an participam la primul meu workshop cu Anne de Graaf, consultant organizational, trainer in Analiza Tranzactionala si unul dintre acei oameni pe care atunci cand ii cunosti iti vine sa-i intrebi cu toata seriozitatea si chiar asteptand un raspuns: cum de poate exista cineva ca tine?

In povestea de azi este vorba de trei lucruri: un desen, o intrebare si o notita mentala.

Emotie si comportament

Unul dintre cele trei principii de baza in Analiza Tranzactioala este ca oamenii, cu tot ce inseamna ei, sunt OK. Emotiile lor sunt OK. Comportamentele insa, nu toate.

Sa luam un exemplu de emotie putin acceptata la nivel social: furia. De exemplu, in AT (Analiza Tranzactionala) este in regula si normal sa fii furios. Foarte furios. E in regula sa vorbesti despre asta, sa-i spui persoanei in relatie cu care a aparut aceasta emotie ceea ce simti tu. Nu este OK sa actionezi in orice fel in vederea furiei tale: sa acuzi, sa jignesti, sa lovesti.

Cum folosesti diagrama

Hai sa ne uitam impreuna pe diagrama de mai jos. Are doua axe. Axa verticala arata masura in care exprimi sau nu o anume emotie (fie o exteriorizezi fie o pastrezi doar pentru tine) iar cea orizontala arata cele 6 sentimente.

Feel-O-Gram. Diagrama exprimarii emotiilor.

Cate emotii avem, asta depinde in mare parte de teoreticianul care povesteste, dupa cum (nu) te asteptai. Eu am aflat despre aceasta diagrama la workshopul despre care povesteam, de la Anne de Graaf. Nu stiu daca ii apartine ideea acestei diagrame sau, ca si mine, a gasit-o utila si s-a gandit sa povesteasca mai departe altora.

Ipoteza acestei diagrame este ca avem sase emotii de baza, naturale: furia, tristetea, teama, bucuria, starea de bine si starea de disconfort. Anne de Graaf i-a spus “feel-o-gram”, diagrama despre emotii.

Ia si tu un creion, o foaie de hartie liniata cu patratele si 4-5 minute si gandeste-te la tine, la cum si cat iti exprimi emotiile. Deseneaza-ti propria diagrama. Ca sa-ti iasa un rezultat usor de cuantificat si interpretat, calculeaza pentru fiecare emotie cate zece patratele pe o foaie de matematica.

Sa luam exemplul ipotetic reprezentat in diagrama. Omuletul respectiv isi exprima doar 30% din furia simtita, pastrand restul de 70% inauntrul sau. O pune bine, cu ce intentii si rezultate o sa vedem intr-un articol viitor. Bucuria in schimb, o exprima in totalitate: atunci cand e bucuros, nu se abtine sa zambeasca larg si sa povesteasca si altora de ce e el asa fericit. La starea de bine regasim acelasi procent de 30% exprimare si 70% interiorizare.

In general asa facem: ne plangem cui are urechi sa auda atunci cand nu ne simtim bine insa uitam sa mentionam si cand ne e bine si ne simtim confortabil.

Cele doua propozitii: intrebarea

Daca ar fi sa tii minte un singur lucru din acest articol, ar fi grozav sa fie aceasta intrebare: de ce am nevoie?

Dupa cum spuneam, emotia vorbeste despre noi si despre ce ne trebuie si avem nevoie. Orice forma de simtire este un semnal si de aceea emotia cere o actiune prin care acea nevoie a noastra sa fie satisfacuta.

Cand te-ai enervat intr-o interactiune, intreaba-te care este nevoia ta nesatisfacuta. Care este lucrul pe care nu l-ai regasit in aceasta interactiune? Ce ti-ar trebui? Furia nu apare ca raspuns la actiunile celuilalt ci este senzatia noastra ca ne-au fost incalcate granitele. Daca simti teama, care este acel lucru pe care daca l-ai avea ar fi totul in regula? “De la cine ai nevoie de acel lucru? Du-te si ia-l.”

Cele doua propozitii: nota mentala

Daca ai tine minte doar doua lucruri, al doilea ar fi asta: spune de trei ori “EU” inainte sa spui “tu” cand vorbesti despre ceea ce simti.

Asuma-ti responsabilitatea pentru emotiile tale si actiunile care le urmeaza. Spune “eu m-am infuriat”, “eu nu imi pot retine cuvintele”, “eu am nevoie de…”, in loc sa scapi repede cu “tu ma scoti din sarite mereu”! La urma urmei, sunt granitele tale si tot ce are legatura cu ele e treaba ta si raspunderea ta.

Ce poti face tu

Gandeste-te la rezultatele diagramei tale, in special la cazurile de diferente mari (nu iti exprimi deloc sau 10-20% furia, iti exprimi 100% starea de disconfort insa foarte putin pe cea de bine, de confort).

Pune-ti intrebari ca sa iti dai seama de ce nu impartasesti mai mult cu ceilalti bucuriile tale, ce ar insemna pentru tine sa arati ca esti trist si nemultumit si cine ti-a spus ca laudarosilor li se ia darul. Cum ar fi viata ta, concret, daca nu te-ai mai vaicari? Ce relatii s-ar imbunatati daca ai spune ceea ce te deranjeaza si ati incerca sa reparati impreuna?

Asuma-ti responsabilitatea. Ceea ce simti, tu simti. Nu e vina nimanui, nu te face nimeni sa te simti intr-un anumit fel si nu, nu exista un complot intergalactic impotriva ta. Doar zile din care ai ceva de inteles: ce iti trebuie ca sa te simti mai bine, care este nevoia ta speciala.

Spune eu-eu-eu si abia apoi tu. Avem nevoie sa ne exprimam si partea buna e ca asta se invata. O mama ingrijorata pentru copilul ei poate sa isi exprime ingrijorarea EI si nu dispretul pentru realizarile LUI care nu satisfac standardele EI.

PS: Fii bland si discret cand e vorba de emotii. Noi oamenii suntem delicati.

Probabil ca atunci ati fost in cel mai cunoscut “joc psihologic”, cel pe care Eric Berne (fondatorul Analizei Tranzactionale) il numea “stimulul originar pentru conceptul de jocuri”. (Mai multe detalii despre jocuri psihologice.)

“Jocul” incepe cu o persoana (sa ii spunem A) care impartaseste o problema ca si cum ar cere ajutor, iar celalalt (sa il numim B) ii ofera solutii (sugestii de tipul “de ce nu?”). Da, dar… persoana A va gasi cel putin o obiectie in fiecare solutie propusa.

O secventa dintr-un astfel de joc poate arata asa:

M-am ingrasat foarte mult in ultimul timp, as vrea sa mai slabesc.
De ce nu faci putin sport?
Da, dar nu imi pot permite un abonament la sala.
De ce nu alergi atunci in parc? Asta nu te costa nimic…
Da, dar in parc sunt multi caini si mi-e teama sa nu ma muste.
De ce nu incepi macar un regim?
Da, dar e greu sa tii regim atunci cand muncesti atat de mult…

Aceste joc poate continua la infinit, pana ce imaginatia celui care ofera solutii se epuizeaza si se incheie de obicei prin “victoria” lui A care si-a blocat interlocutorul.

Da, dar… conversatia poate continua. De exemplu, A poate escalada si incepe a se plange ca nimeni nu il intelege si isi confirma credinta de viata “nimeni nu ma intelege cu adevarat si nimeni nu vrea sa ma ajute sincer”. Astfel, va evita efortul pe care ar trebui sa il faca pentru a-si schimba greutatea. Totodata B poate lua o pozitie de “martir” (“Eu doar incercam sa te ajut”) sau sa se poarte arogant (“Fireste ca ai probleme cu greutatea daca nu vrei sa misti un pai”).

La nivel superficial, acest joc ar putea parea o discutie Adult-Adult in care se discuta solutii pentru scaderea in greutate. La un nivel mai profund, distingem pozitia de Copil neajutorat a lui A si starea de Parinte (Salvator) a lui B.

De ce jucam acest joc?

Pentru cel care aduce in discutie problema (A), poate fi un mijloc de a obtine atentie. Ridicand o problema in prezenta unui Salvator este o reteta aproape sigura de a-i canaliza acestuia energie catre problema propusa.

Totodata, este un mijloc foarte eficient de a scapa de efortul necesar pentru a slabi, deoarece tocmai am demonstrat “incompetenta noastra si a celorlalti in aceasta problema”. Cum am putea noi slabi daca nimeni nu pare sa gaseasca o solutie la aceasta problema? Este un rol preferat al persoanelor analitice: ele “despica firul in patru” si tind sa se blocheze inainte de primul pas al unei actiuni.

Pentru cel care adreseaza solutii (B), este un mijloc de a se dovedi util si de a-si demonstra cunostintele. Este pozitia preferata pentru “mama ranitilor” care are grija excesiva fata de ceilalti, infantilizandu-i deseori.

Cum putem iesi din acest joc?

Pentru rolul celui care are o problema (A), este util sa reflecteze la avantajele pasivitatii de pana acum: “Cum m-a ajutat faptul ca pana acum nu am gasit o solutie la aceasta problema?”. (De exemplu, in cazul problemelor de greutate, am putut manca oricat.)

Totodata, poate incerca in mod constient sa inlocuiasca sintagma “da, dar” cu “da, si”. Acest artificiu lingvistic va mai diminua negarea continua a solutiilor si ii va permite neurologiei sale sa le accepte mai usor.

Pentru rolul celui care ofera cu larghete solutii (B), este util sa decida daca poate oferi solutii pentru celalalt si mai putin pentru sentimentul de utilitate oferit siesi.

Daca vrei sa aflati mai multe jocuri psihologice, va invit marti, 29 septembrie, ora 18:30, la seminarul deshis “Cu jocurile … nu-i de joaca!”. Mai multe detalii la chiar aici.

Ti se intampla sa te gasesti mereu in acelasi tip de relatie cu o anumita persoana? Sunt rasturnari de situatie care pun “paie pe foc” in relatia voastra? Dupa ce “incidentul” s-a consumat ai sentimentul ca “stiai ca asa o sa se intample”? Ramai mereu cu un gust amar in urma acestui tip de interactiune?

Daca raspunzi pozitiv la aceste intrebari este posibil sa fii in ceea ce Analiza Tranzactionala numeste “joc” – un comportament social repetitiv care are ca scop evitarea intimitatii (relatiei autentice) si aduce un sentiment neplacut in final.

Stephen Karpman analizeaza jocurile prin studiul rolurilor si a interactiunilor dintre ele. El a identificat Triunghiul Dramatic si cele 3 roluri: Victima, Persecutorul si Salvatorul (reprezentate cu litere mari pentru a nu fi confundate cu cazurile reale de victima, persecutor sau salvator).

Karpman sustine ca fiecare dintre noi avem pozitii preferate (de exemplu sunt persoane carora rolul de “bietul de mine” li se potriveste, in timp ca altii adora sa ii salveze pe ceilalti).

Triunghiul Dramatic

Pentru a intelege “jocul” este necesar sa intelegem rolurile pe care fiecare participant si le asuma si schimbarile dramatice de context.

Am ales in acest articol un exemplu de situatie reala pe care am intalnit-o recent in mediul organizational. Un reprezentant comercial este demotivat la locul sau de munca. Pentru a-si exprima nemultumirea, incalca anumite reguli de comportament – are o tinuta neregulamentara, foloseste un limbaj nepotrivit, isi exprima nemultumirea fata de organizatie in fata clientilor. Prin comportamentul sau provocator (“o invitatie la joc”), acest reprezentant comercial are un rol initial de Persecutor.

Seful sau direct percepe acest comportament ca pe o provocare. Se simte nesigur si amenintat de acest comportament. Ii este teama ca acest subordonat va crea o atmosfera neplacuta in echipa si va constitui un exemplu negativ pentru ceilalti. In aceasta etapa, seful are un rol de Victima.

Pentru a nu ramane in pozitia de Victima, managerul de vanzari trece la actiune si ii da un avertisment reprezentantului comercial, amenintandu-l cu concedierea si devine astfel Persecutor. In consecinta, reprezentantul comercial se simte nedreptatit; crede ca sanctiunea avertismentului este mult prea dura pentru fapta sa si se simte “vanat”. El intra acum in rolul de Victima.

Pentru a nu ramane in rolul de Victima, invita un al treilea partener in joc – departametnul de resurse umane. Il suna direct pe managerul de resurse umane al companiei si se plange de tratamentul discriminatoriu la care este supus. Pentru managerul de resurse umane este o invitatie la joc intr-un rol de Salvator.

Implicarea departamentului de resurse umane este o escaladare a acestui joc care acum nu se mai petrece la nivelul echipei locale de vanzari ci devine un caz public. Daca accepta sa intre in joc, managerul de resurse umane trebuie sa isi asume un rol. El poate fi Salvator pentru reprezentantul comercial si cel de potential Persecutor pentru seful direct, dorind sa prezinte acest caz ca un exemplu de “management abuziv”. Sau se poate alia cu seful direct si pozitia Persecutorilor se intareste. Si jocul poate continua…

Cum recunoastem un joc?

Jocurile sunt putin constiente si de aceea sunt greu de descifrat. Si pe principiul “paiul din ochiul altuia si barna din ochii nostri” este posibil sa vedem jocurile altora dar sa fim orbi la propriile noastre jocuri…

Iata cateva caracteristici ale jocurilor ilustrate si in exemplul de mai sus.

• intr-un joc, rolurile se schimba (managerul de vanzari devine din Victima Persecutor)
• jocul este repetitiv (in acea organizatie stim ca managerul de vanzari in cauza a mai avut situatii similare)
• jocul urmareste obtinerea de atentie (in urma jocului, reprezentantul comercial va deveni o “vedeta” in echipa sa)
• jocurile sfarsesc cu o stare negativa (reprezentantul comercial este si mai demotivat, managerul de vanzari si managerul de resurse umane sunt nemultumiti)

Cum evitam jocurile?

Este dificil sa evitam jocurile dar primul pas este auto-analiza propriului comportament si asumarea responsabilitatii. Indiferent de cat de provocator este comportamentul celuilalt, faptul ca am “jucat acest joc” inseamna ca suntem si noi responsabili.

Urmatoarele intrebari ne pot fi utile:

1. Am sentimentul ca acest tip de situatie cu aceasta persoana/acest tip de persoana s-a mai intamplat? Am reactionat cumva disproportionat? Unde ma atinge personal celalalt? De cine imi aduce aminte din familia mea, din trecut?
2. Ce este similar cu o alta situatie traita in trecut? Care este rolul meu in aceasta situatie? Care este rolul meu initial in joc (de obicei intru in joc ca Victima, Salvator sau Persecutor)? Cum am contribuit eu la aceasta situatie? Care este pozitia in care am terminat jocul (de obicei ies din joc ca Victima, Salvator sau Persecutor)?
3. Ce pot face diferit data viitoare? Deoarece o atitudine diferita este foarte probabil sa atraga un raspuns diferit…

Aceste stari sunt interne dar totodata ne pozitioneaza si in relatia cu ceilalti. Astfel, daca sunt foarte des in starea de Copil Adaptat ii pot comunica acestuia ca “eu nu sunt OK, dar el/ea este OK”. De fapt, imi asum rolul de copil care nu stie, nu gandeste, nu isi asuma responsabilitatea si se comporta conform asteptarilor celuilalt. Pe de alta parte, in starea de Copil Liber pot deveni usor un Copil Rebel, in care comportamentul meu este in continuare influentat de celalalt, chiar daca prin opozitie.

In starea de Copil ne raportam excesiv la celalalt, fie prin aprobare (Copil Adaptat), fie prin diferentiere de dragul diferentierii (Copil Liber/Rebel). Nu avem un “barometru intern” suficient de bine dezvoltat care sa filtreze ce este optim sa preluam din mediu.

In starea complementara, cea de Parinte, ne raportam la celalalt prin responsabilitatea pe care ne-o asumam in locul lui/ei. La nivel inconstient, avem convingerea “eu sunt OK, tu nu esti OK”. Eu sunt OK pentru ca stiu normele, valorile si regulilele pe care trebuie sa le respecti (Parinte Normativ), sau pentru ca am grija (uneori excesiva) de tine (Parinte Grijuliu). La nivel incosntient, in starea de Parinte il infantilizam pe celalalt si ii comunicam ca acesta nu stie sau nu poate sa isi “poarte singur de grija”.

Starea in care suntem “aici si acum” este starea de Adult. In aceasta stare suntem in prezent, gandim, actionam si rezolvam probleme. In aceasta stare folosim logica, adunam informatii, facem comparatii, analogii, sinteze, explicam. Atunci cand suntem prea mult in starea de Adult, devenim “roboti” – excesiv de rationali, eliminand partea noastra umana.

O relatie Adult-Adult inseamna “Eu sunt OK, tu esti OK”

Eu sunt diferit de tine si imi asum acest lucru si accept ca si tu esti diferit/a de mine. Astfel, intr-o relatie dintre doi adulti exista egalitate, indiferent de pozitia ierarhica sau sociala a celor doua persoane.

Pentru a trai armonios, avem nevoie de toate Starile Eului incluzand-o pe cea de Adult bine dezvoltat. Avem nevoie de claritatea si siguranta Parintelui Normativ, dar si de caldura si protectia Parintelui Grijului. Ne ajuta entuziasmul si creativitatea Copilului Liber dar si adaptabilitatea si dorinta de a se integra a Copilului Adaptat.

Iar pentru o relatie cat mai buna cu noi dar si cu ceilalti, avem nevoie de convingerea profunda: eu sunt OK, tu esti OK.

Conflictul tau intern dintre generatii

Starea de Parinte inseamna responsabilitate pentru ceilalti. In aceasta stare ne asumam sarcini, avem grija, fixam reguli si stim ce si cum “trebuie” sa fim.

Invatam aceasta stare de la figurile noastre parentale (mama, tata, bunici, etc.) si o avem in noi chiar daca nu avem copii biologici.

Uneori simtim o nevoie imperioasa de a avea grija de ceilalti. Ii protejam, ii cocolosim, ii ajutam, preluam responsabilitati care deseori nu sunt ale noastre. Avem gesturi largi, invaluitoare si deschise, invitandu-ne anturajul in mrejele grijei noastre. Le vorbim cald, accentuand modulatiile glasului si dam o mare importanta emotiilor.

In starea de Parinte Grijuliu le oferim celorlalti grija si caldura necesara pentru a creste. Ne definim prin sentimentul de utilitate fata de ceilalti si suntem capabili de dedicatie si devotament. In plus, stim sa formam retele sociale prin care ne atingem obiectivele noastre si ale protejatilor nostri.

In exces, Parintele Grijuliu poate deveni exagerat de protector. Cu cele mai bune intentii, isi poate sufoca anturajul si poate impiedica dezvoltarea sa autonoma. La nivel inconstient, Parintele Grijuliu are asteptarea ca si ceilalti sa ii raspunda serviciilor sale. Atunci cand acest lucru nu se intampla (destul de des, de altfel), se poate simti frustrat si poate poza in victima.

Alteori dorim sa stabilim norme si reguli pentru ceilalti. Stim ce “trebuie” si ce “nu trebuie”, ce este “bine” si ce nu este “bine”. Avem gesturi hotarate, care comunica directie si siguranta. Vorbim energic, chiar autoritar, comunicand celorlalti “adevaruri absolute”.

In starea de Parinte Normativ le oferim celorlalti siguranta. Stim sa stabilim contextul si cadrul necesar desfasurarii unei activitati. Suntem clari si coerenti, vorbim despre principii si valori morale.

In exces, starea de Parinte Normativ poate deveni despotica. Putem fi rigizi, putin sensibili la argumentele celorlalti si deloc dispusi la negociere. In mediul social, aceasta stare poate inhiba creativitatea si poate deveni germenul unui viitor persecutor.

Starea de Parinte ne asigura o continuitate transgenerationala – fiecare dintre noi suntem atat grija pe care ne-au purtat-o parintii nostri cat si normele educationale pe care ni le-au insuflat. Si in functie de ce am invatat de la ei, suntem mai atenti la cum facem (Parinte Grijuliu) sau la ce facem (Parinte Normativ).

Revin saptamana viitoare, descriind o stare care ne aduce “aici si acum” – starea de Adult.

“Starea de copil” este o sintagma ce apartine Analizei Tranzactionale, o scoala de psihologie care sustine ca suntem mereu intr-una din cele 3 stari:

• starea de Parinte
• starea de Adult
• starea de Copil

Si vom incepe cu inceputul, intrucat prima pe care o dobandim este cea de copil. Starea de copil sintetizeaza tot ceea ce am invatat (citeste mai degraba simtit) in copilarie. Suntem in starea de copil atunci cand ne exprimam deschis emotiile sau cand dimpotriva, ne adaptam imediat cerintelor mediului extern ca “un copil cuminte”.

Adapostim in noi 2 copii – un copil spontan si unul adaptat. Dar pot deveni mai “numerosi” in functie de diversi teoreticieni ai Analizei Tranzactionale.

Uneori suntem intr-o stare de copil spontan. Spunem ceea ce vrem atunci cand vrem si cui vrem. Ne miscam liber, avem un limbaj simplu si direct, cu multe interjectii. Vorbim energic, cu multa pasiune si modulatii ale glasului.

In aceasta stare ne place sa ne jucam. Ne putem accesa usor creativitatea si intuitia. Avem umor, radem mult si zgomotos. Avem multa energie, suntem curiosi si dornici sa experimentam.

In exces, putem deveni galagiosi. Se poate sa nu fim foarte diplomati si atenti la context. Este posibil sa tragem concluzii pripite, bazate doar pe emotii.

Alteori suntem intr-o stare de copil adaptat. Studiem atent mediul, intuim asteptarile celorlalti si ne conformam. Cautam armonia si echilibrul, respectam uzantele. Vorbim incet, cu o voce slaba si respectuoasa.

In aceasta stare ne integram. Putem accepta si primi ceea ce mediul ne ofera. Putem invata preluand din exterior ceea ce ni se ofera.

In exces, putem deveni “lipsiti de personalitate”. Este posibil sa nu mai stim ceea ce ne dorim cu adevarat datorita preocuparii excesive de a satisface asteptarile celorlalti. Putem ajunge sa luam decizii gresite doar pentru ca “asa ni s-a spus”, fara sa le trecem prin filtrul propriu.

Ca adulti, simtim deseori presiunea sociala de “a nu mai fi copii” (un mesaj usor peiorativ!). Dimpotriva, pentru o functionare psihica echilibrata, avem nevoie de toate cele trei stari. Iar starea de copil este o resursa extrem de pretioasa in contexte in care avem nevoie fie de creativitate, intuitie sau de adaptare si integrare.

Maiestria este sa gasim “doza” corecta si mai ales contextul in care starea ne ajuta!

Pana saptamana viitoare, cand ne vom intalni cu starea de adult si cea de parinte, va urez sa va bucurati ca niste copii de Sarbatorile Pascale!

O poveste cu o piatra

Era odata o femeie care cauta sa afle cat mai multe despre lume si despre ea. Asa ca a plecat intr-o calatorie. Era vara, foarte cald, asa ca femeia s-a oprit langa un rau, sa-si potoleasca setea. In apa a zarit ceva stralucitor si, curioasa, a vrut sa vada ce e. A scos din apele raului o piatra mare cat pumnul ei, care stralucea puternic in soare. S-a bucurat de ea si a bagat-o in geanta, mergand mai departe.

In alta zi, pe cand se oprise undeva la umbra sa manance, un calator cu un aer tare obosit i-a cerut ceva de mancare. Femeia l-a poftit sa manance impreuna. Pe cand femeia strangea masa si baga ce mai ramasese inapoi in geanta, calatorul a zarit piatra care sclipea in razele soarelui.

A intrebat-o ce straluceste asa si femeia i-a povestit cum a gasit piatra in rau, i-a placut si a luat-o cu ea. Calatorul si-a dat seama ca era vorba despre o piatra pretioasa si care, probabil, valora multi bani. Si-a mai dat seama ca femeia habar n-avea de asta. Asa ca i-a cerut piatra.

Femeia i-a dat-o. Apoi drumurile lor s-au despartit.

Calatorul s-a bucurat mult ca a obtinut asa usor piatra care urma sa-i asigure un trai excelent… Asta pana au inceput sa apara gandurile.

Asa ca a cautat-o pe femeia cea generoasa si i-a spus:

“Uite, ia piatra inapoi si da-mi altceva si mai pretios. Da-mi acel lucru din tine care te-a facut sa-mi daruiesti piatra imediat ce ti-am cerut-o.”

Ce e cu povestea

Povestea asta ne-a citit-o Anne de Graaf, TSTA (adica foarte specialist in Analiza Tranzactionala) la unul dintre workshop-urile sale. E dintr-o carte de povesti pe care el a scris-o pentru oameni mari care se dau sau chiar sunt manageri: “Einstein and the Art of Sailing”, o carte de care cateva edituri de seama din Romania nu au fost interesate.

Ce poti face tu

1. Care e acel lucru din tine, cel mai bun? Cauta-l si foloseste-l mai des. Cand pui din tine in ceea ce faci parca totul are sens…

2. Daruieste! Ceea ce ai sau ceea ce ai vrea tu sa primesti.

3. Poti face orice vrei suficient de tare, nu-i asa?